*
Pictorul Iulian Dziubinski
*
Polonia, stat european cu o zbuciumată, dar eroică istorie, căruia noi, moldovenii şi, în primul rând, bucovinenii, îi datorăm extrem de mult, a împlinit vineri, 15 noiembrie 2013, 95 de ani de nouă existenţă statală, Mareşalul Jozef Pilsudski fiind simbolul făuririi statului polonez modern, cel care desăvârşeşte un prea plin de istorie epopeică, desfăşurată de-a lungul unui mileniu şi mai bine de zadarnică vremelnicie umană.
*
*
Un etnic polon din Bucovina, artistul plastic Iulian Dzubinski (născut la Cacica, în 13 mai 1958), a adus ofrandă istoriei neamului său o dezlănţuire cromatică armonioasă de „Flori pentru Libertate”, pe care le-a expus în spaţiul Muzeului pentru Ştiinţele Naturii din Suceava, vernisajul expoziţiei săvârşindu-se (pentru sacralitatea momentului, nu puteam să folosesc un alt cuvânt) de Ziua Poloniei, începând cu ora 12 trecute fix, sub bagheta „jupânului” Roman Istrati, care tocmai rămăsese fără glas, din pricina unei răceli… de pardon. Aşa că Romică, poate că din nostalgie pentru anii tinereţii noastre boeme, mi-a încredinţat mie sarcina de a saluta Polonia, dar şi evenimentul artistic în sine.
*
*
Era de faţă, cu merite indiscutabile faţă de polonii din judeţul Suceava, deputatul Gervazen Longher, un băiat cuminte şi cu bun simţ, care mi-a făcut o bună impresie, la această primă întâlnire, când a şi vorbit, cu firească vibraţie, despre Polonia modernă, a ultimului secol european.
*
*
Cu Polonia, ţară, popor şi cultură faţă de care am o profundă admiraţie, mă descurc şi trezit din somn, dar cu arta plastică risc, mereu, să o dau în bară. Există, în istoria Poloniei, un exemplu… exemplar, de care noi, românii, nu ne molipsim cu nici un chip, cel al elitelor cu adevărat iubitoare de patrie şi de neam.
*
*
Nu mai ştiu când anume, dar cred că în 1772, când Polonia a fost dezmembrată de ruşi, de germani şi de austrieci, nobilimea polonă, din partea sudică a ţării, s-a adunat la Krakow, unde contele Sapieha le-a propus tuturor să transforme înfrângerea într-o victorie zdrobitoare. „La arme!”, au strigat, atunci, năvalnicii polonezi, dar Sapieha le-a cerut un altfel de război, cel al modernizării naţiunii. Ce-i drept, exista o veche Universitate cu renume la Krakow, dar nobilii, punând mână de la mână, au adus profesori din întreaga Europă şi au organizat un extraordinar sistem de învăţământ, de care beneficiau, mai ales, feciorii iobagilor lor, iobagii fiind eliberaţi şi despăgubiţi, dacă aveau copii deştepţi. Şi, astfel, în mai puţin de două decenii, Polonia cucerită şi de austrieci deţinea controlul asupra sistemului bancar, al celui feroviar, inclusiv construcţia de infrastructură, dar şi asupra aparatului funcţionăresc din întinsul imperiu. Şi asta, pentru că avea, cu adevărat, o nobilime, cât se poate de… nobilă.
*
Am zis eu mai multe despre rolul european al Poloniei, şi despre cel istoric, şi despre cel cultural (Adam Mickiewicz şi Henryk Sienkiewicz fiind dascălii mei de tehnica scriiturii), dar nu le mai reproduc aici, pentru că am de spus şi chestiile cu bucluc, adică opiniile mele despre pictura lui Iulian Dziubinski.
*
*
„Flori pentru Libertate” înseamnă o explozie cromatică, uneori stilizată simbolic şi cu trimiteri spre cosmicitate, alteori delicat nostalgică şi închinată, dibaci, maeştrilor asumaţi de Iulian Dziubinski, el însuşi ucenic al unui maestru sucevean, Dumitru Rusu. O senzaţie de nelinişte vibrantă, care te obligă la încleştarea cu timpul, parcă într-o adevărată bătălie dusă de vremelnicul răzvrătit, se degajă din fiecare lucrare. Bine realizate coloristic şi din punct de vedere al desenului, cum avea să ne asigure pictorul şi profesorul Iulia Andrieş, lucrările lui Dziubinski au inefabil şi au puterea de a cânta, ceea ce înseamnă, după formulările altui nepricepător, căruia îi seamăn şi îmi face plăcere că-s din osul lui, pe nume Mircea Streinul, calităţi triptice ale sfinţeniei. Iar noi, nepictorii, cam asta căutăm în viaţă, dar şi prin sălile de expoziţii sau de concerte: desluşiri ale divinităţii, prin cele trei dimensiuni omeneşti – cea plastică, cea muzicală şi cea poetică.
*
*
Pictorul şi profesorul Vespasian Ionaşcu, printr-o ciudată, dar benefică inversare de roluri, ne-a citit un pamflet, un adevărat rechizitoriu jurnalistic la adresa pârdalnicei de societăţi contemporane, apoi ne-a descifrat semnificaţiile unor simboluri din pictura lui Iulian Dziubinski, deşi abordările criptografice, care propun desluşiri singulare, anulează însăşi rolul creaţiei, cel al unei infinităţi de interpretări, la un număr neprecizat de intenţionalităţi.
*
*
Mai pragmatică, Iulia Andrieş, care îl cunoaşte pe artist încă din vremurile în care promitea în sculptură, ne-a iniţiat pe cei prezenţi în tehnicile de care s-a folosit Dziubinski, când a cedat în faţa „nevoii culorii”, insistând asupra destinului de „etern căutător” al artistului „în permanentă luptă cu sine”, care deja se defineşte prin „armonie şi unitate”.
*
Cam asta ar fi, în legătură cu trăirea celor două sărbători ale polonilor, cea a Libertăţii şi cea a Artei, la care au participat cu sufletul pictori, scriitori, jurnalişti şi alţi prieteni ai artistului.
*
text de Ion Drăguşanul
fotografii de Tiberiu Cosovan