*
*
Evenimentul Unirii Bucovinei cu Ţara devenise, în ultimii ani, un eveniment din ce în ce mai ignorat, dar cum patriotismul elitelor are trebuinţă de lozinci convingătoare, iată că Undirea a devenit, începând cu acest noiembrie, sărbătoare naţională şi prilej exploziv de afişare a patriotismului local cel mai autentic.
*
Descrisă eclatant, de-a lungul vremii, dar cu ignorarea sacrificiilor, eroismului şi martiriului, Unirea Bucovinei cu Ţara, a lăsat după sine şi o foarte singură (“Nimic nu rămâne el însuşi mai mult / Decât o foarte singură dată”, spunea Nichita Stănescu) mărturie, un fel de închinare cu sufletul a unui om care a vărsat sânge pe fronturile Războiului Sfânt al Reîntregirii Neamului, camaradul lui Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, care, după ce fusese rănit la Oituz şi decorat de însuşi regele, avea să împărtăşească soarta enuşie a eroilor şi martirilor adevăraţi.
*
*
Dimitrie MARMELIUC:
*
*
Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918!
*
Pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru. Cu ospitalitate adevărat frăţească, moldovenii din Basarabia ne primiră pe toţi.
*
În septembrie 1918, ajunsei şi eu profesor la Seminarul Eparhial. Dar mult nu era să rămânem aici…
*
La 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată.
*
În Parlamentul din Budapesta, dl. dr. Al. Vaida Voievod ceru, la 18 octombrie, în numele neamului românesc din Ardeal, pentru naţiunea română, „dreptul de a hotărî, în deplină libertate şi fără nici o influenţă străină, forma de stat şi raportul ei cu naţiunile libere”.
*
La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.
*
La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.
*
Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1818).
*
Primind ordin de mobilizare, plecai, în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi. În drumul spre Cartierul General, dl. general Artur Văitoianu, ministrul de interne de atunci, care mă cunoştea de la Oneşti, opri automobilul în strada Lăpuşneanu şi mă invită la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
*
Găsirăm pe dl. general C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu ochii umbriţi de lacrimi. Dl. general Văitoianu mă prezentă, spunându-i că sunt voluntar bucovinean şi potrivit pentru misiunea pentru care m-au căutat.
*
„Pe dumneata generalul Văitoianu te-a ales pentru o misiune importantă în Bucovina dumitale. Vei pleca imediat, cu avionul, rugând, acolo, pe dl. Iancu Flondor, căruia-i vei preda acest plic, să vină cât de curând la Iaşi, tot cu avionul”.
*
În Piaţa Unirii, întâlnii, atunci, pe George Tofan, care, auzind că plec la Cernăuţi, se hotărî să plece şi el. Era bolnav. De-abia-şi mişca picioarele. Numai sufletul lui de jăratec îi rămase neatins şi se comunica în văpaia ochilor săi mari, căprui, care se aprinseră ca două lumini la ştirea ce i-o adusei.
*
Drumul spre Cernăuţi îl făcurăm numai amândoi, George Tofan şi eu, făurind planuri şi povestindu-ne amintirile anilor de război.
*
La 15 noiembrie, orele 7, am vizitat, împreună cu George Tofan, pe bunul nostru prieten Sextil Puşcariu, care era secretarul de stat al externelor în guvernul bucovinean de sub preşedinţia lui Iancu Flondor.
*
Revederea noastră, după atâta timp de despărţire, a fost extrem de călduroasă. Două ceasuri întregi, am povestit, la o ceaşcă de cafea gustoasă, tot ce putea să ne intereseze reciproc, în acele clipe de hotărâre pentru destinul românesc. Dl. Sextil Puşcariu istorisi despre toate evenimentele ce s-au petrecut la Cernăuţi, în ultimele două luni, iar noi îi înfăţişarăm scene din epopeea românească şi din viaţa pribegilor bucovineni, aşa cum le-am trăit amândoi. La despărţire, dl. Sextil Puşcariu ne-a invitat să luăm parte la şedinţa Consiliului secretariatului de stat, care avea să se ţină în aceeaşi zi, pe 15 noiembrie, la orele 11.
*
La orele 9, m-am prezentat d-lui Iancu Flondor, care ocupa o cameră mare în hotelul „Pajura Neagră”. Era încă în pat. Suferea de o răceală. De aceea, m-a primit de-abia la orele 10.
*
Ceti scrisoarea cu atenţie şi o umbră îi alunecă parcă pe faţa bronzată. Nu-mi dădu nici un răspuns. Era supărat de ceva, de vreo legătură a frazei din scrisoare, al cărei conţinut nu-l cunoşteam, dar pe care l-am aflat mai târziu: generalul Coandă îl invită să vină personal la Iaşi, pentru a hotărî împreună unirea Bucovinei.
*
Mă concedie, invitându-mă să fiu, la orele 11, la Palatul Dietei Ţării şi să iau dejunul împreună cu domnia sa. La orele 11, m-am prezentat, împreună cu George Tofan, la Palatul Dietei Ţării. Revederea cu vechii noştri prieteni a fost înduioşătoare.
*
După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, am fost admişi să luăm parte amândoi la şedinţa Consiliului secretarilor de stat.
*
Aci, după îndeplinirea formalităţilor de deschidere, între care preşedintele Consiliului, Iancu Flondor, ne-a salutat în termeni foarte călduroşi, s-a discutat, pe lângă chestiuni de administraţie locală, şi chestiunea Unirii. Era în consiliu o minoritate, care o dorea cu anumite condiţiuni şi garanţii.
*
Ni s-a dat cuvântul şi nouă. George Tofan se ridică, sprijinindu-se în baston, şi, cu glasul său limpede şi armonios, pe care-l înduioşară lacrimile izvorâte în ochii săi frumoşi, pledă convingător pentru ştergerea oricărei condiţii din actul istoric ce se va plini în zilele următoare. După cuvântarea lui, consiliul rămase profund impresionat.
*
Eu vorbeam întâiaşi dată într-un astfel de sfat. Mă sculai de pe scaun emoţionat…
Când terminai, văzui lacrimi în multe priviri. Dr. Octavian Gheorghian sări de pe scaunul de lângă mine şi mă sărută pe amândoi obrajii. Majoritatea celor de faţă, în frunte cu Iancu Flondor, ai cărui ochi sfărâmau o lacrimă între gene, mă felicitară… Dar chestiunea rămase să se hotărască mai târziu, după întoarcerea de la Iaşi a d-lui Sextil Puşcariu, care a fost delegat să plece în capitala Moldovei în locul lui Iancu Flondor, şi a refugiaţilor, conduşi de dl Ion I. Nistor.
*
În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor mă numi, la propunerea d-lui Sextil Puşcariu, secretar de stat al apărării naţionale, al cărui interimat îl ţinuse, până atunci, dl Nicu Flondor.
*
În după-amiaza aceleiaşi zile, am luat în primire serviciul Secretariatului de stat al apărării naţionale, având ca secretar general pe dl George Dorofteiu, căpitan de rezervă, care, mai târziu, s-a dovedit a fi atât de bun gospodar ca primar al oraşului Suceava.
*
După două zile, la 17 noiembrie, am plecat la Iaşi, unde am prezentat un raport amănunţit despre situaţia din Bucovina d-lui preşedinte al Consiliului de Miniştri şi d-lui ministru de interne, care, în urma raportului acestuia, m-a însărcinat să plec la Chişinău şi să comunic refugiaţilor bucovineni, în frunte cu dl Ion I. Nistor, că s-au pus la dispoziţia lor trei vagoane de persoane şi unul de bagaje, pentru a se repatria, iar d-lui Ion I. Nistor, special, să-i spun că este invitat să vină la Iaşi cât se poate de curând.
*
La Chişinău, am pus pe dl Ion I. Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, în cunoştinţă despre toate înfăptuirile din Cernăuţi, arătându-i şi eventualele obstacole în privinţa unificării necondiţionate. Domnia sa a plecat, la 19 noiembrie, la Iaşi, unde a luat contact cu guvernul român, s-a întâlnit însă şi cu dl Sextil Puşcariu, cu care s-au înţeles în privinţa acţiunii viitoare în Bucovina.
*
Întâiul transport, cu 100 refugiaţi, plecă din Chişinău la 22 noiembrie. La Iaşi, se urcă în vagoanele noastre dl Ion I. Nistor. În gara Iţcani, ne întâmpină, în numele Consiliului Naţional din Cernăuţi, dl dr. Vasile Marcu, la ale cărui calde cuvinte de bună sosire răspunse George Tofan. În gara Cernăuţi, frumos împodobită cu steaguri şi scoarţe româneşti, ne întâmpină mulţime mare de români şi de românce, în frunte cu muzica militară.
*
Chiar în seara aceleiaşi zile, fruntaşii refugiaţilor se întruniră cu întemeietorii „Glasului Bucovinei”, în localul Societăţii studenţeşti „Junimea”, şi, împreună, hotărâră editarea numitei gazete ca ziar cotidian, având director de dl Sextil Puşcariu. Ziarul a apărut, în acest nou format, duminică, 24 noiembrie.
*
A urmat, apoi, în ziua de 25 noiembrie, cooptarea a 12 reprezentanţi ai refugiaţilor şi voluntarilor în Consiliul Naţional. În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor, în urma înţelegerii stabilite între guvernul bucovinean şi preşedintele refugiaţilor şi voluntarilor, făcu propunerea, primită cu entuziasm unanim, ca pe ziua de 28 noiembrie, orele 11, să se convoace Congresul General al Bucovinei, „pentru a stabili raportul politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.
*
Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare.
*
Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, dl Ion I. Nistor redacta, împreună cu mine, moţiunea unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul român.
*
Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.
*
La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.
*
În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.
*
Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul” (Dimitrie Marmeliuc, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, Cernăuţi, 1938).
*
*
Epilog mioritic
*
*
Ion I. Nistor, suflet al românismului în Bucovina, ba chiar suflet şi minte, a fost arestat, în 5 mai 1950, şi dus direct la închisoarea din Sighetul Marmaţiei.
*
Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice… murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran.
*
Dimitrie Marmeliuc. Despre martiriul său în anii comunismului nu s-a scris şi nici nu se ştie nimic. A murit în prima zi de noiembrie a anului 1970, la Iaşi.
*
*
Ion I. Nistor s-a născut la Vicovu de Sus, în 16 august 1876. A urmat gimnaziul la Rădăuţi, studiile universitare la Cernăuţi, ulterior audiind cursurile universităţilor din Munchen, Berlin, Viena (unde şi-a luat doctoratul, în 1909) şi Bucureşti. În 1904, când a scos „Junimea literară“, la Suceava, Iancu Nistor era profesor la gimnaziul greco-ortodox din străvechea cetate a Moldovei. În 1911, era conferenţiar pentru istoria Eusopei sud-estice la Universitatea din Viena, militând, cu sprijinul Societăţii „România Jună“, pentru înfiinţarea unei catedre similare la Cernăuţi. „Despre tertipurile întrebuinţate de guvernul austriac şi de senatul universitar din Cernăuţi ca să zădărnicească înfiinţarea acestei catedre nu vom vorbi. Nu vom aminti nici de demonstraţiile studenţilor români prin faţa Universităţii din Cernăuţi, în urma cărora s-au sistat şi cursurile de la acea universitate, căci aceste momente nu intră în domeniul monografiei de faţă. Meritul „României June“ este că a dat impulsul pentru activarea acestei catedre şi, de aceea, dacă în ziua de 30 Iunie 1911 (zi în care Iancu Nistor şi-a ţinut lecţia de probă la Universitatea din Viena) societatea noastră l-a sărbătorit, la Viena, pe domnul Nistor, bărbatul care va ocupa, la Cernăuţi, catedra pentru Istoria Românilor, n-a făcut-o atât pentru persoana domniei sale, ci în interesul ideii pentru care se străduiseră înaintaşii noştri ca, la urmă, să culeagă urmaşii roadele ostenelilor depuse de antecesori“ (Ion Grămadă, Cartea sângelui, pg. 289).
*
Iancu Nistor (aşa îşi semna materialele publicistice până a deveni membru al Academiei Române), Iancu Nistor, deci, a fost liderul absolut, personajul providenţial de care Bucovina, aflată în pragul înstrăinării, avea atâta nevoie. A izbucnit în istoriografie cu „Rutenisarea Bucovinei“, lucrare-pamflet, publicată la Bucureşti, în 1905, sub pseudonim („De un Bucovinean“), deşi, în îndelungata sa carieră ştiinţifică nu a rămas domeniu istoric neaprofundat şi faţă de care să nu se fi exprimat competent, cu autoritatea sporită pe care o legitimează formaţia sa intelectuală de talie europeană. În general, noi îl ştim drept autor al „Istoriei Bucovinei“, operă publicată postum, dar temelie a tuturor compilaţiilor ulterioare; îl mai ştim, desigur, şi drept fundator şi director al revistelor „Junimea literară“ şi „Codrul Cosminului“. Publicistica, inclusiv cea literară, însemna pentru Iancu Nistor satisfacerea nevoii ca „întreg poporul“ lui „şcolar“ să-i fie „într-o zi“, cum ar fi zis Joszef Attila, în redescoperirea şi asumarea unei identităţi. Opera lui, din păcate majoritar risipită prin paginile publicaţiilor vechi, cuprinde şi istoria românilor din graniţele îndeobşte recunoscute, dar şi pe cea a românilor balcanici, moravi sau poloni, Nistor stăruind, adesea, asupra detaliilor, cu documente procurate din alte culturi, cu care românismul s-a interferat de-a lungul mileniilor. Opera lui, ca şi cea a lui I.G. Sbiera, dar cu o rigoare ştiinţifică sporită, şi doar arareori deviată dibaci spre interpretări de un naţionalism exagerat, abordează toate aspectele vieţii românilor (istoric, religios, cultural, ocupaţional etc.), fiind recunoscută şi preţuită în epocă, dar şi într-o posteritate mai curând citantă, decât recuperatoare. A publicat, printre altele, „Românii transnistrieni“ (1925), „Problema ucraineană în lumina istoriei“ (1934), „Migraţiunea românească în Polonia, în sec. XV şi XVI“, „Istoria fondului bisericesc din Bucovina“ (1921), „Un capitol din viaţa culturală a Românilor din Bucovina“ (1916), „Cehoslovacii şi Românii“ (Codrul Cosminului, 1929-1930) etc. „Cel mai de seamă istoric“ al Bucovinei, în opinia lui Nicolae Iorga, Ion I. Nistor, a fost un „medievalist cu o foarte bogată activitate, concretizată în numeroase monografii, studii şi articole. A îmbrăţişat o gamă variată de probleme de istorie medie şi modernă a României, începând cu primele decenii ale secolului nostru. Preocupările sale s-au îndreptat îndeosebi spre istoria Moldovei şi a relaţiilor ei politice şi comerciale cu vecinii“ (Nicolae Stoicescu apud Mircea Grigoroviţă, Universitatea din Cernăuţi, pg. 133).
*
Iancu Nistor a predat istoria la Universitatea din Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi (al cărei rector a fost în perioada 1933-1940). În vremea Marelui Război pentru Reîntregirea Neamului a făcut parte, alături de George Tofan, din serviciul de propagandă al Armatei Române, serviciu care le-a forţat mâna („Citiţi voi sau citesc eu Proclamaţia?“, a avertizat interogativ George Tofan) şovăielnicilor lideri ai Consiliului Naţional pentru proclamarea Unirii. Peste vreun an, în 15 septembrie 1919, Nistor îşi adună colaboratorii în Partidul Democrat al Unirii, care, după ce va determina Rarlamentul României Mari să ratifice Proclamaţia Unirii din 28 Noiembrie 1918, va fuziona cu Partidul Naţional Liberal, care partid va avea în Bucovina şi un organ de presă, „Glasul Bucovinei“.
*
Guvernator al Bucovinei, ministru în mai multe guverne, ba chiar ministru al culturii şi cultelor, în 1940, Ion I. Nistor (cum va semna în epoca României Mari) va fi prezent mereu şi în viaţa de fiecare zi a Bucovinei, ba împroprietărind ţăranii, începând cu cei din cătunul natal, Bivolărie, ba sfinţind „izvorul făcător de minuni din Suceava“, ba încurajând şi sprijinind dezvoltarea cooperativelor meşteşugăreşti. Din 1937, Nistor, care era şi membru titular al Academiei Române, din 1915, a fost ales senator pe viaţă. O viaţă care nu va mai fi cum a fost, pentru că, în 28 mai 1947, Ion I. Nistor a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei (funcţie pe care o ocupa din 11 mai 1945), pe motiv că „încalcă legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie“ (colecţiile revistelor, ziarelor şi broşurelor vechi, pe care a refuzat să le ardă). Peste numai un an, în 9 iunie 1948, i se retrage şi titlul de academician, odată cu „decapitarea Academiei“, din rândurile căreia au fost expulzaţi peste o sută de academicieni, ca urmare a unei hotărâri, semnată de C.I. Parhon, de Avram Bunaciu şi de Marin Florea Ionescu (fie-le numele în veci blestemat!).
*
Ion I. Nistor, suflet al românismului în Bucovina, ba chiar suflet şi minte, a fost arestat, în 5 mai 1950, şi dus direct la închisoarea din Sighetul Marmaţiei. După cinci ani de suferinţă (când a intrat în închisoare avea, deja, 74 de ani), „a fost adus la Malmaison şi anchetat pentru activitatea sa politică şi publicistică“, susţinută doar „în slujba Bucovinei, în slujba Neamului Românesc“, cum ar fi zis regretatul Ioan Cocuz.
*
Eliberat în 1955, Ion I. Nistor a mai trăit şi şapte ani de calvar civic, murind în Bucureşti, departe şi îndepărtat de Bucovina, în 11 noiembrie 1962.
*
Sextil Puşcariu. Născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904), Sextil Puşcariu a sosit la Cernăuţi în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.
*
Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.
*
În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).
*
Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegatia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.
*
A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colabprare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.
*
Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Chromălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran. A fost înmormântat, în 7 mai 1848, la Braşov.
*
*
Dimitrie Marmeliuc. Despre istoricul literar, folcloristul, publicistul şi eroul Dimitrie Marmeliuc nu prea există mărturii. În Bucovina României Mari, nu era prea iubit, pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, sângerase în tranşeiele româneşti, „viteazul profesor şi scriitor bucovinean“ fiind decorat de însuşi Regele cu „Coroana României“, după cum îi scria Ion Grămadă lui Ion Andrieşescu, în 25 august 1917. În România comunistă avea să-i fie şi mai rău, pentru că, în 1926, în calitate de primar al Cernăuţilor, îl primise bine pe un tânăr bucovinean din Igeşti, fost elev al lui Ion Grămadă, la Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu. Elevul acela îşi falsificase certificatul de naştere, în speranţa că va fi încorporat şi lăsat să moară pentru Neam şi Ţară la Mărăşeşti, Oituz sau Cireşoaia, iar în 1926 avea doar aura unui student care nu conteneşte să-şi iubească neamul. Din nefericire pentru Dimitrie Marmeliuc, studentul acela, primit cu onoruri, se numea Corneliu Zelea Codreanu, un proscris al istoriei fără nici un drept la reabilitare. Un ceas, o clipă din viaţa lui, oricât de curată să fi fost, nu mai putea fi reconstituită ca atare, iar cei care l-au cunoscut şi, eventual, preţuit pentru cine ştie ce faptă din normalitatea lui omenească au devenit, pe vecie roşie, duşmani ai poporului. Tocmai de asta, despre Dimitrie Marmeliuc nu se poate afla nimic din scrierile altora, ci doar din ale sale despre alţii.
*
Într-un „omagiu prietenesc şi camaraderesc“ adus, împreună cu universitarul ieşean Ion Andrieşescu, „Eroului dela Cireşoaia: I. Grămadă“, în 1936, Dimitrie Marmeliuc povesteşte, fără voie şi despre sine: „Ce era mai firesc decât să mă gândesc la acelaşi Ion Grămadă, care a fost ani de-a rândul colegul meu de liceu, cu care am cetit împreună cărţi, reviste şi ziare, aduse noaptea, în sac, peste apa Sucevii; care mi-a fost, apoi, tovarăş de studii şi locuinţă la Viena, iar mai târziu, în Septembrie 1913, coleg, profesor la fostul Liceu III de stat din Cernăuţi, astăzi Liceul „Aron Pumnul“; cu care am trăit, apoi, la Bucureşti zilele înfrigurate ale refugiului şi sbuciumul sufletesc din timpul neutralităţii; cu care am făcut împreună, pentru a doua oară în viaţă, şcoala militară din Botoşani (împreună făcuseră şi şcoala militară austriacă, fiind trecuţi în rezervă datorită unor afecţiuni ale inimii – n.r.), vestita şcoală militară (care să le asigure dreptul de a îmbrăca uniforma armatei române – n.r.), cu ger cumplit, cu foame şi cu priveliştea sutelor de cadavre româneşti, înţepenite de tifosul exantematic pe la porţile spitalelor din Botoşani, neîncăpătoare pentru atâţia ostaşi seceraţi de groaznicul flagel; care, avântându-se la un contra-atac pe dealul Cireşoaiei, din jud. Bacău, a fost secerat de mitraliere germane“. Şi continuă Marmeliuc, peste câteva pagini: „Ne-am despărţit de la Şcoala militară din Botoşani, la 15 Martie 1916. Amândoi am trecut pe la părinţii noştri din Zahareşti şi Liteni, pe atunci sub ocupaţie rusească, pentru a ne lua rămas bun, iar după aceea ne-am dus fiecare la regimentul său.
*
N-am auzit unul de altul multă vreme. Divizia a V-a, din care făceam parte, a avut de susţinut, de la 24 Iulie, la 2 August, între Cozmeşti şi Mărăşeşti, atacurile a 6 divizii prusace. Din Regimentul 8 Buzău, întărit pe front cu două regimente de marş, am ieşit, după zece zile de continue bătălii, 5 ofiţeri şi 120 ostaşi.
*
Bolnav de tifos şi de malarie, am fost internat, după retragerea Diviziei a V-a de pe front, în spitalul de câmp din vila lui Cincu, aşezat în comuna Frunzeasca, jud. Tecuci. Ziarele din Iaşi m-au dat, întâi, mort, apoi grav rănit. „Neamul Românesc“ din 22 August 1917 aducea următoarea ştire: „Între aceia, pe cari M. Sa Regele i-a decorat cu mâna Sa pentru felul cum au luptat, este şi profesorul şi scriitorul bucovinean D. Marmeliuc. Dorim însănătoşire grabnică viteazului tânăr, care se află bolnav într‘unul din spitalele de lângă front“. Probabil după citirea acestei informaţiuni, Grămadă, care pândea acolo, la Cireşoaia, momentul să se arunce la atac, a scris lui Ion Andrieşescu“.
*
Dimitrie Marmeliuc, ca şi Ion Grămadă, Ion Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Iorgu Toma, ca şi eroii Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrosie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu şi Teodor Turturean, a ales să moară pentru românism, „dezertând“ din Bucovina pentru a lupta în tranşeiele Reîntregirii Neamului, tranşeie în care nu moartea de glonţ îi înspăimânta pe bucovineni, ci un eventual prizonierat, care s-ar fi sfârşit cu moarte dezonorantă prin spânzurătoare.
*
După război, Marmeliuc nu şi-a asumat propriile merite, ci doar s-a străduit să cultive memoria eroilor, memoria camarazilor săi, cărora le-a dedicat, prin gazetele şi calendarele bucovinene, duioase rânduri. A mai scris Marmeliuc şi despre doi tineri din Udeşti, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, proaspeţi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, dispuşi să moară „pentru Împăratul“, dar care, duşi pe front, undeva, pe lângă Braşov, au ales între a trage în ostaşii români „inamici“ şi a-şi săpa singuri mormintele varianta martiriului, fiind uitaţi pentru totdeauna de către veşnic nerecunoscătoarea Bucovină în cimitirul din Săcele, acolo unde i-a mutat un preot cumsecade.
*
Dimitrie Marmeliuc a studiat graiurile locale şi particularităţile folclorice ale unor comunităţi româneşti din nordul moldav, publicându-şi studiile prin revistele bucovinene. A scris şi recenzii, salutând cu bucurie fiecare carte frumoasă, apoi, când s-a simţit străin în Bucovina elitelor (pentru care Marmeliuc era etalonul nevredniciei lor), s-a mutat la Iaşi, dedicându-se unei cariere universitare sobră şi laborioasă. Cărturar bucovinean, cu studii universitare şi doctorat în filosofie (1913) la Viena, Dimitrie Marmeliuc a fost, la Universitatea din Cernăuţi, titularul Catadrei de Limba şi literatura elină, cursul lui despre Homer fiind considerat „ca o dezbatere a criticii europene de specialitate… ca o frumoasă lecţie de cultură şi de umanism“ (Mircea Grigoroviţă, op.cit., pg. 143).
*
Despre martiriul său în anii comunismului nu s-a scris şi nici nu se ştie nimic. A murit în prima zi de noiembrie a anului 1970, la Iaşi. Cred că, după 1945, şi-ar fi dorit să fi „pus capul pentru odihnă“ alături de Ion Grămadă, în august 1917, ca să rămână, aşa cum este îndreptăţit, în memoria veşnică a Bucovinei. Din păcate, Bucovina nu are memorie, iar veşnicia doar i-a fost dăruită.