*
*
„BUCOVINA / Suceava, 2/14 iunie 1866,
în ziua serbării numelui marelui martir Ioan cel Nou, patronului Ţării.
*
Oricare naţiune e mândră dacă posedă oarecare monumente, ce-s mărturii ale vieţii sale trecute. Acestea îi sunt, apoi, mult preţuite, pe acestea se reazemă fala sa naţională, pe temeiul acestora pretinde ea la recâştigarea drepturilor sale celor uitate sau părăsite, sau călcate de alţii în picioare, şi-şi cere locul cel cuviincios între celelalte naţiuni de pe pământ.
*
Naţiunea noastră română încă nu este lipsită de atari monumente străvechi. Moldova, Ţara românească, Ardealul, Banatul şi toate locurile unde au venit Romani şi unde încă vieţuiesc, sunt semănate cu monumente istorice, care le dau mărturie despre viaţa, nobleţea şi curajul Romanilor, în timpurile cele mai cărunte, şi despre faptele măreţe şi eroice ale străbunilor lor.
*
N-avem de cuget ca să înregistrăm, aici, toate monumentele ce se află pe întinsul teritoriu al Romanilor, nici avem de scop ca să amintim, aici, de vreun monument belic, ci de unul care ne aduce aminte de religiozitatea străbunilor noştri romani şi de zelul lor întru răspândirea, apărarea şi susţinerea mântuitoarei credinţe creştine, ce-i cu sânge câştigată de către întemeietorul ei, Iisus Cristos, şi lăţită, prin lipaşii acestuia, demni şi conştienţi de chemarea lor apostolească.
*
Voim să amintim, aici, de sfântul marele martir al creştinătăţii Ioan Noul, ale cărui oseminte se află depuse, spre păstrare, în biserica Sfântului Gheorghe din Suceava sau în vechea biserică a mitropoliei moldave.
*
Aceste monumente sunt mărturisitoare de religiozitatea şi moralitatea străbunilor noştri, ne străpun pe noi în timpurile cele mai vechi ale vieţii naţiunii noastre romane. El ne aduce nouă aminte de prea fericitul domnitor al Moldovei, Alexandru cel Bun, şi de prea fericitul Mitropolit al Moldovei, Iosif, care, amândoi unindu-se ei în spiritul creştinătăţii, au adus monumentul acesta, de la Trapezunt, la Suceava, ca să fie chiar în reşedinţa domnească şi mitropolitană un monument al religiozităţii şi moralităţii lor înşişi, cât şi ale celor ale urmaşilor lor.
*
Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan
desen de Rudolf Bernt (1844-1914)
*
Osemintele Sfântului Ioan ne recheamă în memorie strălucirea bisericii celei domneşti, numită „la Mirouţi”, în care fură ele, întâiaşi dată, depuse, care, însă, în ziua de astăzi, e părăsită şi mult risipită, fiind ea numai o relicvă mărturisitoare de religiozitatea Romanilor antici moldavi. Despre această biserică, una dintre cele mai frumoase în privinţa stilului (gotic) zidirii, şi care se află în preajma ruinelor cetăţuii lui Ştefan cel Mare, către nord, spune tradiţia populară că ea a fost, din cauza văii, legată cu cetăţuia printr-un pod, pe care Domnii şi Doamnele mergeau la biserică.
*
Monumentul osemintelor Sfântului Ioan ne reproduce în memorie fapta cea mărinimoasă a lui Ioan Paleologul, împăratul Constantinopolului, care, socotind dauna închinării Mitropoliei Moldave celei de la Ohrida, din Bulgaria, cu puterea sa cea împărătească a convocat, în reşedinţa-şi imperială, sinodul celor patru patriarhi ai lumii şi a declarat Mitropolia Moldovei independentă de cea de la Ohrida, ridicând-o încă şi la rangul cel onorific de patriarhie.
*
Încă ne aduce aminte acest monument sfânt de ridicarea Iaşilor la rangul de reşedinţă a Domnitorilor şi a mitropoliţilor moldavi, când şi el fu într-acolo transportat; ne aduce aminte de prea fericitul şi cel dintâi compozitor al Romanilor, de mitropolitul Dosoftei, care, la anul 1686, de groaza avariţiei turceşti, după ce turcii fuseseră respinşi la porţile Vienei, voind să scape de pierzăciune odoarele cele mai scumpe ale mitropoliei, se refugie sub escorta de asigurare căpătată de la regele Sobieschi, la Polonia, ducând, între altele, şi osemintele Sfântului Ioan la Folchiev (Zolkiew – n.n.).
*
Osemintele Sfântului Ioan ne aduc aminte de toţi Domnitorii dreptcredincioşi ai ţării moldave şi ne recheamă în memorie timpurile cele viforoase, când Romanul se lupta pentru apărarea vieţii sale naţionale şi pentru acest odor da piept chiar cu moartea.
*
Pentru această însemnătate a monumentului osemintelor Sfântului Ioan fu şi este locul păstrării acestora recunoscut de către toţi Romanii drept un loc sfânt şi bogat de memorii cărunte naţionale. De aceea, fu locul acesta, în toate timpurile, vizitat de către Romani şi de către cei mai din depărtare, care, împreunând în inimi simţul religiozităţii cu cel naţional, ieşiră de sub mausoleul Sfântului Ioan mângâiaţi, alinaţi, încurajaţi contra luptelor lumii acesteia şi împrospătaţi întru conştiinţa şi simţul lor naţional. De bună seamă că nici un Roman inteligent, aflându-se în Suceava, nu poate să nu fi fost şi sub mausoleul martirului Ioan, care, pe lângă torturile ce le pătimi el pentru constanţa sa în religia cea adevărată, ştie şi torturile bravilor Romani, ce le pătimiră aceştia pentru năzuinţa lor, pe mare şi pe uscat, cu scop de a-şi păstra naţionalitatea şi a respinge de la ei toată influenţa străină, cea care ar fi putut să le împiedice progresul şi să-i arunce în braţele cele sugrumătoare ale amorţelii spirituale.
*
*
Dar biserica vechii mitropolii din Suceava nu este numai pentru Romani de această însemnătate, ci, pentru că în dânsa se află osemintele Sfântului Ioan, se cercetează ea şi de către cei străini de credinţa şi de naţionalitatea romană, şi nu numai de acei străini ce se află în Bucovina, ci şi de străinii din ţările megieşite. Din toate unghiurile Bucovinei, din Moldova şi din Ţara românească, din Galiţia, de la Folchiev, din Ardeal, vin cete numeroase de străini la Sfântul Ioan – bolnavii cerând, prin el, vindecare, păcătoşii – iertare dumnezeiască, şi toţi – atingere şi căpătarea mântuirii sufleteşti.
*
Deci nu sunt osemintele Sfântului Mare Martir Ioan un odor prea scump pentru Romani? De aceasta nu se folosesc numai ei înşişi, dar încă şi cei străini. Aici ni se pare a fi locul de a aminti de referirea cea duşmănoasă, în care străinii îl cugetau pe Roman, faţă de ei, şi din propria-ni experienţă trebuie să mărturisim că străinii, deşi nu pentru alta voiesc să-l aprecieze pe Roman, cugetându-l de pururi antagonist şi împiedicător intereselor lor egoiste, aflându-se ei lângă osemintele Sfântului Mare Martir Ioan, care este un odor numai al Romanilor, pentru că numai aceştia l-au păstrat în contra pierderii, în timpurile cele mai grele şi mai furtunoase, se însufleţesc de respect creştinesc către Romani şi li se înmoaie ura contra acestora, având ei înaintea ochilor lor un document real despre religiozitatea şi moralitatea Romanului şi despre puterea de viaţă a acestuia.
*
Moaştele Sfântului Ioan, aflătoare în sânul ţării ortodoxe a Bucovinei, sunt, pentru credincioşii ei, de însemnătate mare încă şi din punctul de vedere al năzuinţelor iezuite, care au scopul de a smomi de la credinţa strămoşilor noştri, în care aceştia şi-au aflat atât mântuirea cea sufletească, cât şi cea a patriei lor; căci ştiind bătrânii şi propagându-se junimii că Sfântul Ioan a pătimit şi a murit pentru credinţa ortodoxă, care a fost şi a străbunilor noştri, apoi să se ridice asupra lor chiar şi porţile iadului, şi nu-i vor birui.
*
*
După ce am auzit că monumentul osemintelor Sfântului Ioan este de importantă însemnătate pentru Romani, şi chiar pentru cei străini, să vedem, acum, ori de corespunde şi exteriorul localităţii demnităţii însemnătăţii acesteia. Exteriorul locului aceluia, adică, unde sunt depuse, spre păstrare, osemintele numitului mare martir. Cu durere trebuie să mărturisim că exteriorul locului nici măcar pe departe nu corespunde demnităţii şi însemnătăţii odorului ce-l cuprinde în sine.
*
Din oricare parte numai priveşti, te cuprinde mâhnire adâncă. Biserica frumoasă, măreaţă şi cuprinzătoare, oarecând biserică mitropolitană a Moldovei, instalându-se în dânsa, după ceremonialul ortodox, principii domnitori, este acum peticită cu draniţă, deşi zidurile îi sunt bine conservate, promiţând vieţuire încă de multe veacuri, dacă s-ar prevedea un acoperământ solid (avea să-l facă, până în 1904, vienezul Karl Adolf Romstorfer – n.n.). Turnul clopotelor este în mare parte stricat. Chiliile dinspre răsărit sunt sfărâmate, ruine întru înţelesul cel adevărat al cuvântului; iar cele dinspre apus seamănă cu bordeiele, nefiind nicidecum demne de a adăposti oaspeţi. Chiar locuinţa proistosului nu cu mult se deosebeşte de acelea.
*
Amar se înşeală călătorul cel creştin şi pătruns de credinţă şi de intenţie mângâioasă. Cugetând, de acasă, că va afla o zidire demnă de renumitul martir Ioan, trebuie să-l cuprindă jalea, văzând în jurul bisericii numai ruine. Cugetând el, de acasă, că va afla adăpost şi, venind, n-are unde să-şi plece capul. Cugetând el, de acasă, că, sosind aici, va fi întâmpinat de ospitalitate, se vede înşelat, văzând ruinele.
*
Nespusă mâhnire îl pătrunde pe bietul Roman la vederea aceasta, dar el o ştie şi năduşeşte în sine, cunoscând împrejurările în care s-a aflat şi din care vitrega soartă nu-l mai eliberează. El se mângâie, deci, cu aceea că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns la locul dorinţei sale cele sufleteşti şi se simte, la urmă, îndestul de mulţumit de a se afla lângă racla osemintelor sfinte, rugându-l pe martirul Ioan pentru mijlocirea rugii sale la Majestatea cerească, ca el şi soţia-şi să fie sănătoşi, copilaşii să propăşească întru cunoştinţele cele bune religioase, morale şi naţionale, şi ca naţiunea-şi să revină iarăşi la drepturile pe care nesăţiosul interes străin i le-a răpit, depărtându-se, după atari rugăciuni din inimă, de racla Sfântului Ioan, mulţumit că, cu adevărat devotament creştinesc, şi-a îndeplinit datoria ca creştin şi sperând, cu încredere evanghelică, la succesul rugăciunii sale.
*
Românul va şti, aşadar, a-şi explica ruina cea diversă, care înconjură un odor atât de sfânt şi pe care şi l-a serbat el chiar şi în timpurile cele mai viforoase; el cel mai puţin se va scandaliza de aceasta, deoarece el, bietul, vede şi ştie din propria experienţă că şi lucrurile sale, nu arareori, trebuie să se prefacă în ruine.
*
Dar nu astfel va cugeta cel care este străin de credinţa şi de naţionalitatea Romanului. Avem dovezi prea destule şi experienţa de toate zilele ne convinge că străinul tot numai caută ocazie ca să ne cârtească şi numai arareori, adică atunci când este convenabil interesului său propriu, află şi el cauza pentru a ne lăuda întocmai ca din bunăvoinţă şi din sinceritate.
*
Străinul, văzând ruinele acestea în jurul bisericii, deasupra cărora, în întunericul nopţii, cucuvelele îşi trâmbiţă răsunetul cel prevestitor de moarte, ce va zice?, te-ntreb, Romane, care, cu sângele tău ai apărat patria, ţi-ai apărat de nimicire odoarele şi mijloacele tale cele susţinătoare de viaţa-ţi naţională şi de adevărat creştin. Străinul, biete Romane, va zice precum e învăţat a zice. Străinul ce te va critica n-are, de bună seamă, un trecut atât de strălucit precum ai tu, după nepărtinitoarea istorie, dar orişicum să fie el, fie chiar ca unul dintre heloţi, nu te va critica cu nepărtinire, ci, pentru că eşti străin de dânsul, te va judeca după măsura cea străină cu împrejurările trecutului şi ale prezentului tău.
*
Spre lămurirea celor în urmă zise, amintim că toate sunt constatate în toată amănunţimea; căci aici, în Suceava, se află mulţi străini inteligenţi, care, înainte de venirea-şi încoace, au petrecut, mai mult sau mai puţin, în oraşe mari, unde încă au văzut asemenea mănăstiri, în care se păstrează relicve ale martirilor, şi aceia chiar în faţă ne-au spus că aşa o ruină, în jurul unui atare sfânt renumit ei nu şi-au putut închipui, dacă n-ar fi văzut-o înşişi.
*
Acea persoană morală, care din antichitate a avut dreptul de a-şi rezerva titlul şi onoarea de patron asupra locaşului acestuia, când Bucovina veni sub sceptrul Austriei, şi care şi-a şi rezervat parte din reverenţa creştinească către osemintele Sfântului Ioan, era parte pentru că de biserica vechii mitropolii sunt legate multe reminiscenţe politice şi naţionale – acea persoană morală este Prea Sfinţita Mitropolie din Iaşi.
*
Am comite păcat mare dacă am acuza-o pe aceasta că nu şi-ar fi îndeplinit îndatoririle faţă de un drept atât de onorant, precum este cel al patronatului asupra vreunei biserici. Din contra, noi trebuie numai să mărturisim cu mulţămire că Mitropolia din Iaşi, în toate timpurile, a fost preocupată de locul acesta şi nici un episcop n-a şezut, încă, pe scaunul mitropolitan ieşean, care să nu-şi fi ţinut drept datorie sacră de a se informa despre împrejurările şi starea locului acestuia, ori în persoană venind însuşi încoace, ori prin credincioşii săi. Aşa, numita mitropolie a fost, întotdeauna, preocupată de buna primire a oaspeţilor şi, în scopul acesta, a dat ea proistoşilor de mai înainte câte 200 de galbeni pe an, iar acestuia de acum, chiar 600 de galbeni. Afară de aceasta, tot în scopul acesta, acum numit, oferă mitropolia ieşeană vechii biserici mitropolitane 50 de falce de pământ, spre producerea fruptelor celor necesare, folosindu-se proistoşii încă şi de tot venitul ce curge din toate părţile, de la cei dreptcredincioşi şi evlavioşi.
*
Toate acestea sunt fapte şi contribuţii demne de numele de patronat. Dar, cu toate acestea, Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană încă n-a întreprins nimic spre a ridica valoarea cea exterioară a locaşului Sfântului Ioan prin zidiri noi şi demne de numele acestuia şi de acel al naţiunii romane. Prea Sfinţita Mitropolie a şi promis cheltuieli pentru această zidire şi, în scopul acesta, s-a făcut şi planul care, de bună seamă, de mult s-ar fi realizat, dacă bunurile bisericeşti din ambele Principate nu s-ar fi secularizat, făcându-se bunuri ale statului. Cu această catastrofă neaşteptată pentru mănăstirile din Principatele Româneşti, au luat toate trebile bisericeşti de acolo altă faţă, şi mitropolia ieşeană nu şi-a putut împlini promisiunea. Sub aceste împrejurări ale bunurilor mănăstireşti este învederat cum că de la guvernul României atârnă, acum, ca să împlinească promisiunea cea de repetate ori dată proistosului de acum al sfintelor moaşte ale Marelui Martir Ioan. Dar guvernul României, după cum ne demonstra istoria anilor trecuţi, încă nu a avut putinţa ca să întreprindă împlinirea acestei datorii sfinte, pe care a luat-o asupra-şi, pentru că în decursul domniei principelui Alexandru Ioan I a fost ocupat de regularea trebilor celor dinlăuntru; aşijderea, şi lupta cu Grecii, în cauza bunurilor mănăstireşti, care a ţinut atât de îndelungat, mult a împiedicat pe guvernul României de a face rânduială la sfintele moaşte ale Marelui Martir Ioan. Iar cum că nobilul guvern al României s-a interesat de starea bisericii şi a chiliilor de la Sfântul Ioan, aceasta a dovedit-o el, în vara anului trecut, când fu trimisă, de către dânsul, o comisie de doi bărbaţi la faţa locului, care comisie a constatat starea deplorabilă. Iată, aşadar, că cu aceasta s-a făcut, acuma, întâiul pas spre realizarea dorinţei noastre, numai că trebuie să aşteptăm timpuri mai fericite, timpuri liniştite, căci, acum, cine nu ştie că şi România, cu guvernul său, este încărcată de griji pentru soarta sa venitoare, precum alte state europene. Să fim, aşadar, siguri, dreptcredincioşilor, că ceea ce de mult dorim să vedem în jurul Sfântului Mare Martir Ioan se va îndeplini, din dorinţa nobilului guvern român şi din zelul lui pentru susţinerea dreptei credinţe străbune şi a tot ce este spre fala Românului; numai să ne rugăm la Tatăl Ceresc, prin mijlocirea Sfântului Ioan, ca să treacă aceste timpuri viscoloase şi România să se consolideze, sub nou alesul principe Carol Ioan I şi să-şi asigure un viitor ferice, când, apoi, credem că nici prea onoratul nostru Consistoriu bucovinean nu va întrelăsa de a face paşii cei cuviincioşi către Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană şi, prin aceasta, către prea nobilul guvern al României, spre realizarea cauzei despre care s-a vorbit aici” (Albina, Anul I, No. 30, Viena, vineri 17/29 iunie 1866, pp. 2, 3).