*
Sâmbra oilor, la huţuli
*
Stâna românilor are propriul ei calendar, adică o succesiune de ritualuri, de fapte şi de eresuri, adică un amestec ciudat de pragmatism, de mitic şi de mistic, toate doar drapate străveziu în ortodoxism, deşi viaţa păstorească are doar două elemente oarecum creştine, participarea la slujba bisericească şi dania, din care să se îndulcească şi preotul, celelalte ritualuri, practici şi credinţe ţinând de datina primordială, asumată şi adaptată de creştinism cu multă, multă dibăcie.
*
„În ziua de Florii, sosind gospodarii, acasă, de la biserică, ating cu mâţişoarele (stâlpările) sfinţite vitele cornute şi oile, pentru ca, peste an, să fie aşa de înflorite ca mâţişoarele din acea zi.
*
În presara Sfântului Gheorghe, se aleg mieii, iar în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe se mulg oile şi, din întâiul lapte muls, se face caşul, care se duce jertfă la biserică, ca oile, în cursul verii, să aibă multă mană. Tot în acea zi, se porneşte trâmbiţa oilor, care durează până la Sâmedru (Sfântul Dimitrie).
*
Presara Sfântului Gheorghe este foarte primejdioasă pentru oi, căci atunci îmblă vrăjitoarele şi strigoii pe la târlele oamenilor şi iau mana, adică laptele oilor, zicând „Să le rămâie ud şi baligă!”. Dar aceşti răuvoitori abat şi pe la stâni, în acelaşi scop, unde îngroapă, în poarta stânii, sare şi tărâţe, şi oile care trec peste aceste îşi pierd mana. Pierderea manei poate fi împiedicată sau, dacă e acum pierdută, poate fi redobândită, dacă respectivele oi se spală pe spinare, de trei ori, cu udul lor.
*
O seamă de Români mulg oile şi, de Paşti, fac caş şi-l duc la biserică, dimpreună cu pasca, la sfinţit. Caşul acesta e socotit, apoi, ca leac împotriva frigurilor.
*
Românul, de dragul oilor sale, se lipseşte, în ziua Sfântului Gheorghe, şi de somn, ca nu cumva să ieie somnul mieilor.
*
O strânsură de mai multe oi se numeşte botei, iar o mulţime de 500-1.000 oi, turmă, care poate forma o stână.
*
La Sfântul Gheorghe, se aleg oile, cele mulgătoare, de cele sterpe, şi se iau şi mieii de la oi. Atunci se năimesc ciobanii, cârlanarii şi baciul.
*
Mieii înţărcaţi se trimit la vreo păscătoare dintr-o pădure, căci acolo le merge foarte bine şi miţele (lânele) se fac negre ca mura, pe când mieii care pasc pe câmp devin roşietici…
*
Cioban huţul
*
Oile se tund în săptămâna de după Sfântul Gheorghe, când dă căldura, iar mieii, abia între Sâmpetru şi Sântilie.
*
Tunsul se începe de la fruntea oii, merge peste spinare şi sfârşeşte pe ambele părţi ale trupului. O seamă pornesc cu tunsul de la cap, grumaz, merg până la picioarele cele de dinainte, de unde, apoi, o duc până la spinare. Oile tunse trebuie ferite, mai ales în timpul nopţii, de răceală, care este în stare să le bolnăvească de sânger.
*
Înainte de a începe tunsul, se face, cu foarfecele, cruce în fruntea oii, fiindcă norocul oii este în frunte şi pentru ca oaia să fie ferită de orice beteşug…
*
Lâna, adunată din tunsul oilor, trebuie cântărită cu dreptate, căci, dacă cineva se încumetă să şterpelească ceva dintr-însa, pe furiş, atunci urmează, de bună seamă, pagubă între oi.
*
Lâna unui miel, numită mniţ, e de mai puţin preţ decât cea a unui miel noaten, adică cea de pe o mioară sau de pe un berbec de un an, şi lâna noatenului e mai puţin preţuită decât cea a unei oi bătrâne.
*
Lâna oilor, nu numai că-l îmbracă pe Român, dar îi este şi de leac împotriva reumatismului, care se vindecă, dacă bolnavul se înveleşte cu dânsa la mâini şi la picioare, sau stă, trei ore, în apa în care s-a spălat lâna, căci ursucul, adică grăsimea din lână, scoate reumatismul din trupul omului.
*
Mortului, însă, nu-i bine să-i dai ceva haine de lână, căci, la judeţul de apoi, pământul va arde şi, arzându-le lâna, le va pricinui un miros rău.
*
Oile pot fi stricate, dacă li se ia, din urmă sau din lapte, când li se fac moţochini, adică umflături vârtoase pe pulpe.
*
Timpul farmecelor şi stricării laptelui începe cu seara Sfântului Andrei şi durează până la Dumineca Mare. Cel mai primejdios timp pentru oi este presara Sfântului Gheorghe. De la Rusalii, însă, şi până la Sfântul Andrei, farmecele nu mai au nici o putere”[1].
*
Toate practicile ritualice de peste an vizează, în fond, pregătirea stânei (timp de şase luni, muntenii, dar şi crăsnenii, cum ne spune Dragoş Tochiţă, se gândesc numai la stână, iar timp de alte şase luni, la datinile de Crăciun şi de Anul Nou), sâmbra oilor însemnând un eveniment extrem de important pentru fiecare sat românesc sau huţănesc.
*
„Strânsoarea pentru stână se face în următorul chip: cutare gospodar arendează, pe timp de o vară, un munte sau o păscătoare. Arendaşul acesta adună oile pentru vărat. Tot el îşi năimeşte, la Sfântul Gheorghe, un baci şi câţiva ciobani cârlanari.
*
Strânsoarea oilor se face la două-trei săptămâni, înainte de Duminica Mare. Proprietarii oilor, adică sâmbraşii, plătesc pentru branişte, adică pentru păscătoare sau, mai bine zis, pentru văratul unei oi suma hotărâtă în tocmeală şi încă ceva pe deasupra, pentru sare, însă, Dumineca, nu li se dă de lins oilor, pentru că, atunci, le-ar curge ochii.
*
Sâmbraşii mai dau şi mai dau şi câte o ocă de făină de păpuşoi, pe care o duc la stână, când se suie să-şi ieie brânza.
*
Sarea se pune, în timp senin, peste noapte, pe crivăli, adică crăcane sau furci de lemn. În fiecare stână, se află 4-5 crivăli de felul acesta.
*
Braniştea unei stâni constă din cel puţin 2 sau 3 mutări, adică locuri de păscut. Când, într-o păscătoare, se găteşte păşunea, atunci oile se mută în alt loc, încă nepăscut.
*
Dacă, la o astfel de mutare, o stână întâlneşte în cale o altă stână, care şi ea se mută, atunci ciobanii din ambele stâni caută să încunjure cealaltă stână cu stâna lor. Această încercare stârneşte multă supărare, sfadă, ba chiar şi păruială, pentru că se crede că stâna care a încunjurat pe cealaltă i-a luat celei încunjurate şi laptele.
*
Inventarul stânii româneşti
*
La stână, se împarte fruptul, mai întâi sâmbraşilor cu mai multe oi şi, apoi, celor cu mai puţine; cei din urmă ies mai bine la capăt, pentru că – zice credinţa – caşul lor este cu mai mult saţ.
*
Arendaşul se învoieşte, pentru frupt, cu sâmbraşii oilor, cu baciul şi cu ciobanii năimiţi, pe măsură, adică la ocă; şi sâmbraşul primeşte câte 3 ocă sau 5 kilograme, de oaie, tot aşa, baciul, adică de la toate oile cam 6-7 vedre de caş, iar ciobanii, 4-5 vedre, dacă timpul verii este mistreţ, adică nici prea sec, nici ploios.
Untul strâns este al baciului, al ciobanilor şi al strungarului.
*
Dacă învoiala se face pe cumpănă, care-i şi cea mai dreaptă, atunci sâmbraşul, care are oi mai bune de lapte, capătă şi cel mai mult caş.
*
Lucrul se face aşa: oile fiecărui sâmbraş se mulg, pe rând şi deosebit, într-un vas anumit şi baciul măsură cantitatea mulsă, cu un băţ numit carâmb, încrestându-l cu o crestătură; ia, apoi, un alt băţ, lung cât măsura carâmbului, de la crestătură, până la capătul de jos, numit răbuş sau ţincuş, şi-l dă sâmbraşului. Carâmbul, cu crestăturile tuturor sâmbraşilor, rămâne la baci.
*
Stână răduţeană, în 1876
*
Venind sâmbraşul, după 7 săptămâni, să-şi ieie fruptul, baciul ia răbuşul sâmbraşului şi, după ce-l aseamănă cu carâmbul său, îl vâră în apa din căldare, care trebuie să ajungă până la înălţimea răbuşului, apoi cântăreşte acea cantitate de apă şi-i dă sâmbraşului de 10-12 ori atâta caş, cât a tras la cântar acea apă.
*
O samă de baci obicinuiesc a cumpeni laptele unei oi de la o mulsoare şi, apoi, dau sâmbraşului de 10-12 ori atât caş. Carâmbul şi răbuşii (ţincuşii) au valoare numai pentru o vară şi sâmbraşul care şi-a primit fruptul de la oile sale trebuie să predeie răbuşul la mâna baciului.
O samă de sâmbraşi dau oilor, cu câteva zile înainte de suire la stână şi mulsoare, să mănânce sămânţă de cânepă sau mătrăgună cu slatină, ca oile lor, la mulsoarea de cumpănă, să deie mult lapte. Alţii le dau să mănânce, în seara Sfântului Gheorghe, câte o bucăţică de pască, sfinţită în ziua de Paşti. Alţii le dau tărâţe, de cele care le pun, la Ajunul Bobotezei, supt faţa de masă, dimpreună cu ceva fânicel sau otavă, care se stropeşte de preot cu agheasmă. De acestea se dau oilor în scopul ca ele, peste an, să fie sănătoase”[2].
*
Alegerea locului stânei şi amplasarea acesteia se face, iar, ritualic şi poate că într-o formulă mai puţin alterată de tradiţia creştină, din moment ce menhirul („focul viu”) tutelează, încă din prima zi, activitatea păstorească propriu-zisă.
*
„După ce s-a făcut strânsoarea oilor şi arendaşul şi-a ales un baci şi ciobani, aceştia merg, cu câteva zile înainte de sosirea oilor, de obicei în 21 Aprilie, adică în ajunul Sfântului Gheorghe, de aleg locul pentru stână şi fac părcanul, apoi coliba (în Roşoşa îi zice coşmagă, iar în România, aciotă) şi strunga stânii.
*
Părcanul este un gard de drugi, înşiraţi cam câte 7-9 între 4 pari, bătuţi în pământ şi legaţi la un loc cu câte un gânj de cepuri de brad. La şes, părcanul se face dintr-un gard împletit din nuiele. Terenul cuprins în părcan este cam o falce de loc.
*
În mijlocul părcanului, se face coliba sau stâna, înţepenindu-se patru furci de lemn de brad sau molid în pământ, care, apoi, se prind cu pari şi se leagă cu gânji; în urmă, coliba se corneşte, se leţueşte şi se acoperă cu draniţă. Înainte vreme, coliba se acoperea cu foltea, adică scoarţă, jupită de pe molizi, pe care se aşezau pietre grele, ca vântul să nu poată descoperi coliba.
*
În colibă se face, pe un stâlp bătut în pământ, un pod de scânduri, acoperit cu draniţe, numit cămarnic (comarnic – n.n.), pentru păstrarea caşului. Cămarnicul, mai demult, se făcea afară, cam trei paşi de la colibă, astăzi, însă, se face numai în colibă, ca nu cumva să se piardă ceva caş.
În colibă, se pune o furcă de lemn, prins sus de dânsa cu un gânj şi care stă, jos, într-o scobitură de lemn, aşa că lemnul se poate răsuci în dreapta şi stânga. Acest lemn, numit vârtej, are, la mijlocul său, o dăltuitură, in care intră un capăt al altui lemn, numit cal, pe al cărui capăt încrestat, care ajunge cam până la mijlocul colibei, se aşează toarta căldării, sub care arde un foc răzimat de un butuc, numit naclad. Aceasta scuteşte peretele colibei de foc şi ţine focul necontenit nestins. Din acest foc nu este bine să se deie cuiva cărbuni, căci, atunci, cu ei, împreună, s-ar da şi somnul ciobanilor, care şi aşa este foarte scurt.
*
Pe naclad nu se şede, căci, dacă cineva ar şedea pe un capăt al lui, atunci oile se împărţesc, adică nu se ţin la un loc şi sunt greu de păzit.
Într-un ungher al colibei, se bate acarniţa, adică traista în care ciobanii ţin acele, foarfecele şi alte mărunţişuri trebuincioase.
*
Dinaintea colibei sau stânii, se îngrădeşte o ogradă, adică o bucată de loc, unde se taie lemnele trebuincioase şi se spală găleţile, care, apoi, curate, se anină de sărcior, adică într-un vârf de fag, cu mai multe cornări, tăiat şi înfipt în pământ, ca pe cornării lui să se scurgă şi usuce găleţile stânii.
Lângă colibă, se face strunga, adică locul unde se mulg oile. Se trag, adică, 3 pereţi spre colibă.
*
*
Într-un perete, sunt zăvoară, adică un fel de poartă, pe care se mână oile în strungă, care trebuie să fie aşa de largă, ca să cuprindă toate oile.
Al doilea perete al stânii este cu totul închis. Al treilea formează strunga propriu-zisă. Ea constă din spătare, adică leaţuri înfipte în pământ. Distanţa dintre două leaţuri este cam de un cot, adică aşa de mare ca între două leaţuri să poată trece o oaie. În fiecare strungă, se află, de obicei, trei, adică pentru 3 rânduri de oi şi 6 mulgători.
*
Spătarii au o înălţime cam de 2 coţi şi se sprijină de o lungă prăjină, numită ceriu, care se ţine strâns de spătari printr-o altă prăjină, numită durobeaţă. Durobeaţa este tot atât de lungă ca şi ceriul, de ale cărui capete este prinsă cu gânji.
Spaţiul între spătari constă dintr-o împletitură de nuiele sau din scânduri.
*
Intrările strungii se numesc strunguşoare sau strunguţe. Aici şed, faţă în faţă, câte 2 ciobani şi mulg oile, pe care băiatul numit strungar le mână la muls. Strungarul este ajutătorul baciului.
*
Ciobanii, înainte de muls, se aşează, câte doi, înaintea unei strunguţe, pe scaun sau ţoldac, adică un butucaş de lemn, aşa ca genunchiul drept al unuia să ajungă genunchiul stâng al celuilalt şi, aşa, să formeze un unghi şi, prin urmare, o stavilă, ca nici o oaie să nu poată trece nemulsă prin strunguţă.
*
Ciobanii aşezaţi la strunguţe, cu mânecile cămeşii suflecate în sus şi prinse la umăr cu un nasture, strigă, către băiatul strungar „Mână!”. Acesta, atunci, mână oile în ţarc, adică în ocol, şuierând şi strigând „Hurăst!”, strigăt care indică oilor direcţia încotro să meargă, ca, bunăoară, „Hăis!” şi „Cea!”, uzitate la mânatul vitelor cornute.
Oile mulse ies din strungă, în dreapta şi stânga, în părcan.
*
Strunga de dinainte, adică acolo unde şed şi mulg ciobanii, este acoperită cu draniţe, ca să fie scutită la vreme de ploaie.
La fiecare stână se mai află, în preajma stânii şi ogrăzii, încă şi câte-o colibiţă, acoperită cu scoarţă de molid şi numită zavatră, unde veghează, în fiecare noapte, lângă focul aprins, câte un cioban, întovărăşit de câte un câine, şi păzeşte oile, în timpul nopţii, de oameni răi şi dihănii. Aceşti ciobani au rândul, adică se perindă, să meargă, dimineaţa, după mulsoare, cu oile la păscut. Baciul, însă, şi ceilalţi ciobani, care nu-s de rând, dorm în stână, pe o mare scoarţă de molid, având sub cap câte o perinuţă, umplută cu bugeag (adică muşchi), şi acoperiţi fiind fiecare cu sumanul său, care, de altfel, la stână, se îmbracă numai pe timp de ploaie”[4].
*
Portul păstoresc, descris şi de Iraclie Porumbescu („Unii erau în cuşme ţurcăneşti, alţii în pălării şi alţii în comănace, şi toţi cu pene în ele, pare-mi-se că de vultur ori de huhurez de codru, şi nici unul nu avea cuşmă, pălărie ori comănac sus, pe creştet, ci pe frunte şi apăsat pe sprâncene, de ce, dacă te uitai la ei, încă şi mai multă groază-ţi făceau. Toţi aveau trăişti, unii de piele, alţii de lână… Cămeşile şi pieptarele lor erau, la toţi, ca la ciobani, adică negre”[5]), are particularităţile lui inconfundabile:
*
„O cămeşă proastă de cânepă, muiată în unt şi presurată, apoi, cu praf de cărbuni, ca să fie bine cruşită, adică negrită; o ţin, o zi şi o noapte, în cruşala făcută din scoarţă de arin şi apă, apoi o usucă şi o ung cu unt de oi, ca să fie scutită de insecte.
Iţari de cânepă, la fel pregătiţi, sau iţari negri, de lână, care se poartă peste izmene.
Şi bondiţa (sau pieptarul) se unge cu funingini de pe fundul căldării şi, apoi, cu unt de oi, ca ploaia să nu prindă de dânsa. Procedura aceasta se repetă de mai multe ori, până ce numitele haine devin negre de tot.
*
Mijlocul şi-l încing ciobanii c-o curea lată pasoc, înfrumuseţată cu nasturi albi şi galbeni. De catarama curelei se leagă, cu un lănţujel subţire de aramă, numit rătez, sau cu o cureluşă, cuţitul ciobănesc, cel cu 2-3 stricnele, menite pentru sângeratul oilor.
*
Picioarele şi le încalţă ciobanii cu tradiţionalele opinci, după ce le-au învelit cu mari obiele, albe sau negre, de lână.
*
În cap, poartă pălării cu streşini mai late de cum se poartă prin sat, pe care le împodobesc cu crenguţe de tisă şi păstăetă, o plantă de pădure, care se crede că creşte numai în locuri sfinte. Mai înainte vreme, când încă nu ieşiseră pălăriile, se purtau cibice, adică comanace de suman, în cornuri, cum se mai văd în comuna Putna şi pe la munte.
*
Ciobanii se razimă, pe când oile pasc, în nişte măciuce de tisă sau de catrafoi sau capripoi, o tufă care creşte numai în regiunile muntoase. Aceste măciuce se împistresc prea frumos cu cuţitul şi, apoi, se ung cu unt de oi, ceea ce le dă o culoare brună şi strălucitoare”[6].
*
Focurile vii („preholovoc”, în ucraineană, existenţa termenului probând o folosinţă comună, îndelungată în timp), instrument arhaic de aprindere a flăcării şi păstrare a jarului, reminiscenţă subconştientă a menhirului (piatra căzută din cer, deci mitul prometeic), încă se mai puteau vedea, pe la stânele bucovinene, către sfârşitul secolului al XIX-lea, încă mai este nevoie el, datorită sacralităţii lui tainice, stranii, dar vindecătoare de suflet, şi în reluările scenice de tradiţii, în zilele noastre.
*
„E obicei străvechi că, dacă sosesc oile la stână, se aprind două focuri vii dinaintea strungii.
Focul viu se face luându-se o bucată de lemn, care se despică la ambele capete, iar în despicături se pune iască.
Apoi se înţepenesc două scânduri, una în faţa alteia, în pământ, după ce s-a făcut, cam în mijlocul lor, câte o bortă, în care se vâră, în uşor, capetele lemnului cu iască.
După aceea, se leagă acest lemn, care trebuie să aibă forma unui vălătug, c-o funie, aşa ca el, fiind tras de funie, să se poată învârti în dreapta şi stânga.
Deci, prinde un cioban neînsurat funia de-o parte, şi altul, şi el holtei, pe altă parte, şi trag de funie aşa că vălătugul se mişcă în dreapta şi stânga, timp până când se aprind capetele vălătugului, iasca din ele şi scândura.
Imediat după aprinderea acestui foc viu, oile se mână, prin foc, la muls, ca ele să fie scutite şi ferite de boli şi dihănii, şi nimeni să nu le poată lua mana.
Acest foc viu arde, în locul unde s-a aprins, fără să se mai pună lemne pe dânsul, pănă se stinge de sine.
Din acest foc viu nimeni n-are voie să ieie cărbuni, spre a aprinde alt foc sau pentru aprinsul lulelelor, pentru că el este viu.
*
Câteodată, se fac focuri de acestea la fiecare mutare a oilor din loc în loc. Dar foc viu e bine să facă omul nu numai la stână, ci şi pe lângă casă, şi anume de Paşti şi de Sfântul Gheorghe, căci focul ista are darul de a apăra vitele de muşcatul şerpilor, de deochi, de dihănii şi altele…
*
În timpul cât petrec oile la stână, ciobanii n-au voie să îmble la joc şi petreceri, căci, de altfel, oile îşi pierd laptele, ba chiar şi iese, adică se trec”[8].
*
Mulsul oilor şi facerea caşului, deci activitatea ca atare a stânei, debutează, tot ritualic, tot mitic şi mistic, dar în împăcare tihnită cu creştinismul: „La prima mulsoare a oilor, se pune, în găleată, un ban de argint, sare mare şi două fire de urzică, apoi se mulge laptele, ca oile să fie iuţi, adică lacome la mâncare, cum sunt oamenii de lacomi după argint şi cum de iute este urzica, şi ca bulzul (caşul) să fie dulce, cum e sarea în bucate de dulce.
*
Găleata în care se mulge laptele este un polobocel, cu cercuri de lemn sau de fier, care, la fund, este ceva mai larg decât la gură. Două din doagele lui, care stau faţă în faţă, sunt, sus, mai lungi decât celelalte şi găurite cu borţi, numite urechi, prin care se vâră un baier, adică o nuia groasă.
*
După mulsoare, baciul şi ciobanii prind, cu mâna dreaptă, de mijlocul baierului şi duc găleţile, cu laptele muls, din strungă, în colibă, unde le aşează lângă budacă, un ciubăr înalt, cu gura mai largă decât fundul, şi înzestrat, şi el, cu urechi.
Apoi, toţi îşi spală mâinile, precum o făcuseră şi înainte de muls, şi unii din ciobani pleacă cu oile, alţii, însă, rămân în stână. După ce baciul a făcut rânduială cu laptele, spală găleţile şi face şi alte trebi de ale stânii.
*
Baciul, la rândul său, ia câte o găleată cu lapte şi strecură laptele printr-o strecurătoare, adică o bucată de pânză de câlţi, de 2 părţi cu şfere (cu sfori la ambele capete – n.n.), care se ţine, cu dânsele, peste hârzobul de deasupra budăcii.
Hârzobul este un cerc de lemn, pe deasupra căruia se leagă, cruciş şi în toate părţile, aţe groase de cânepă. El are menirea să ţină strecurătoarea deasupra budăcii.
Apoi, baciul ia, din cigorniţă (un fedeleş cu cheag), cu un polonic de lemn, 2-3 polonice de cheag, după mulţimea laptelui, le toarnă în budaca cu lapte şi mestecă, cu polonicul, cheagul în lapte, face semnul crucii deasupra lui, pune capacul de lemn deasupra budăcii, pe care a aşezat-o dinaintea focului, ca laptele să se încălzească ceva şi o mai acoperă cu un suman, ca laptele să nu se răcească.
*
Cheagul trebuincios se pregăteşte în următorul chip: Se ia un miel frumos, imediat după ce l-a fătat oaia, şi se închide într-un coteţ podit, unde nu se află nimic de mâncare. De aici, se scoate mielul numai la supt. După două săptămâni, mielul se taie şi i se scoate rânza, în care se află un fel de căşuţ. Rânza aceasta se sărează şi se anină în drăgar, în dreptul hornului, unde stă cam 2-4 săptămâni, să se usuce. Pentru facerea caşului, se ia, deci, căşuţ de acesta, se lungeşte cu zăr şi se toarnă în cigorniţă, iar de aici, cu polonicul, în budaca cu lapte.
*
Laptele, după 1 ½ – 2 ore, se prinde şi, atunci, baciul descopere budaca şi bate bine laptele în budacă, cu un bătălău de lemn, numit roată, aşa că laptele se face, iar, ca laptele cel dulce. Această procedură se face numai după ce baciul, mai întâi, a înfipt bătălăul în lapte şi a luat 2-3 polonice de zăr, ieşit deasupra laptelui, şi l-a turnat în cigorniţă, ca cheagul să nu se sfârşească.
Bătălăul este un băţ tare, cam de un metru lungime, înţepenit, în mijlocul a 2 tălpi de lemn, puse cruciş, prin care trec, jur-împrejur, 3 rânduri de vergele, din care fiecare formează un cerc.
*
Baciul, după procedura arătată, îşi suflecă mânecile cămeşii, îşi spală mâinile, apoi bagă o mână în budacă, ocoleşte laptele dimprejur, până se îndeseşte, aşa că devine vârtos, apoi strânge bulzul (caşul din laptele ieşit din mulsoarea tuturor oilor), îl scoate afară şi-l pune pe strecurătoarea de deasupra unei budăcuţe şi-l scurge de zăr, apăsându-l de 3 ori.
Acest prim bulz, numit cocârtiţă se taie în felii şi se împarte între toţi sâmbraşii care se află la stână, ca toţi să se îndulcească din mana oiţelor.
*
Baciul scurge bulzul, aşezând hârzobul şi strecurătoarea pe prima budacă, şi punând caşul pe strecurătoare, unde-l rumpe în 4 bucăţi, ca să se scurgă mai bine. Apoi ia caşul, cu strecurătoare, cu tot, şi-l anină, de şferele strecurătoarei, în cui, unde stă până a doua zi, dimineaţa, sau până la al treilea lapte, când se ridică, de aici, făcând loc altui caş, şi se pune pe podul din comarnic.
*
După ce a pus caşul în cui, baciul toarnă zărul, ieşit din caş, în căldarea care stă pe calul de deasupra focului din colibă. Mestecă, apoi, zărul, care clocoteşte în căldare, cu meleşteul, numit şterţ. Şterţul este un băţ, cu capătul de jos mai gros şi despicat în mai multe despicături. Mestecatul se continuă până ce zărul fierbe şi se face urda şi pentru ca urda să nu se afume sau să se prindă de căldare. Baciul mai rumpe, apoi, urda cu polonicul, ca ea să fiarbă mai bine.
*
Urda se scoate, apoi, din căldare, se pune într-o anume strecurătoare, ca zărul dintr-însa să se scurgă bine, într-o anume budacă, şi aşa să poată sta mult în bărbânţe şi să nu se strice.
Grăsimea care iese deasupra zărului fierbând se strânge într-o bărbânţă, în care se colboteşte (bate) până se alege untul.
*
Zărul, scurs din urdă, amestecat cu fulgi de urdă, se numeşte jintiţă. Băută pe inima goală, jintiţa curăţă repede stomacul.
Amintita operaţie cu laptele, zărul, caşul şi urda se repetă după fiecare lapte, adică mulsoare.
*
Când căldarea stânii este mică, atunci zărul trebuie fiert de mai multe ori, ceea ce durează până noaptea, târziu, şi bietul baci, pe la Sâmpetru, când este mult lapte, n-are parte defel de somn.
*
Mulsul oilor se face de trei ori pe zi, şi anume primul – la 4 ore, dimineaţa, adică la mânecate, ceasul când baciul îşi trezeşte ciobanii din somn cu trâmbiţa, şi, după mulsoare, oile merg în porneală, adică la păscut, întovărăşite de ciobani şi câini.
*
La fiecare porneală a oilor se trâmbiţă. Din trâmbiţă sau din cimpoi ştiu zice (cânta) numai acei bărbaţi care au fost ciobani la oi şi o seamă de femei, care, ca fete, au vărat cu vitele pe munte.
Ciobanii călăuzesc oile prin păscători, purtând în mână caţa (băţul ciobănesc, destul de înalt şi cioturos la capătul de sus), şi zicând din fluierul frumos împestrit şi îngălbenit doine şi alte cântece de dor şi jale, ca să se zăbăvească. După ce se satură de cântat, îşi taie beţe pentru bâte sau lemn pentru polonice şi linguri, pe care le încrestează seara.
*
Pe la orele 11, la prânz, baciul iarăşi trâmbiţă, dând semn ciobanilor să vie cu oile la mulsoare. Oile se mulg şi la ora 1, după-amiazi; după ce ciobanii au mâncat, oile iarăşi trebuie să fie în porneală.
Seara, la orele 6, oile iarăşi se mulg şi, apoi, merg ciobanii cu oile, după răsăritul luceafărului, numit steaua ciobanului, adică după achindie, de iznou în porneală, până la 9 ceasuri, când oile se mână la părcanul stânii, la mas sau în sălaş sau în târlă…
*
La stână se află felurite vase de lemn, pentru trebuinţa laptelui, zărului, şi anume: Budace şi budăcuţe, cu capace şi toarte, cofele, cupe cu mănunchi, săpate dintr-o bucată de rădăcină, ocă, racle, polonice şi untăriţe de ales untul, care toate sunt proprietatea baciului.
Baciul, care strânge fruptul oilor, trebuie să fie om cu dreptate, căci, în altfel, s-ar întâmpla pagubă mare între oi. El împarte frăţeşte brânza, caşul şi urda, între sâmbraşi, în fiecare săptămână, până ce i-a mulţămit pe toţi.
*
Oile stau la stână de la 12-16 săptămâni, în care răstimp stâna nu stă locului – după cum am amintit mai sus – ci se mută de mai multe ori, în mai multe locuri, unde este păşune”[9].
Răscolul stânei, care se face, ca întotdeauna, de Vinerea Mare, este a doua mare sărbătoare a păstoritului, aşteptată şi de baci şi păstori, care vor scăpa de ascetismul asumat şi respectat cu rigoare, dar şi de întreaga obşte sătească, obişnuită să omagieze, prin păstorit, cele două „lanţuri ale îngheţului”, ieşirea şi intrarea îngheţului („şarpelui”) în pământ. Spectaculos, trăit cu intensitate şi cu o religiozitate neprefăcută, răscolul oilor înseamnă, în fond, şi un popas odihnitor al satului românesc în matricea sa primordială.
*
„Primind sâmbraşii, baciul şi ciobanii fruptul care li se cuvine, stâna se răscoleşte, adică se desface. Lucrul acesta se întâmplă în postul Sântămăriei.
Atunci, ciobanii voioşi cântă:
*
„Şi-apoi legea voastră, oi,
Iute treci tu, vară hăi!
Iute treci şi iat-o-i toamna
Să nu stau s-îmblu de-a valma!
Păpuşoii-s de cules,
Fete multe dintr-ales!
Grâu-i gata secerat,
Fete mândre de pupat!”.
*
La răscol, se adună toţi sâmbraşii, înştiinţaţi de cu bună vreme, mulţămesc baciului şi ciobanilor pentru truda lor, pentru buna îngrijire a oilor şi fruptului, dorind ca „Dumnezeu să ajute cu bine şi sănătate şi la anul”. Ciobanii, la rândul lor, le urează sâmbraşilor ca sâmbraşii, la anul, să aibă şi mai multe oi.
*
În ziua răscolului, se ia puiul, adică smântâna de pe urdă. Din smântâna aceasta, apoi din făină de păpuşoi şi sare, se face balmoş. Toţi sâmbraşii aflători la stână ospătează din balmoşul acesta. Tot atunci, se mai mănâncă şi jintiţă. Jintiţa se ia cu polonicul dintr-o cupă sau dintr-un cofăiel.
Dacă, la răscol, rămâne ceva din balmoş, atunci se zice că răscolul a fost sătul, de altfel, răscolul e flămând.
După mâncarea balmoşului, sarea rămasă la stână se sfarmă şi se împărţeşte între toţi sâmbraşii, care, luându-şi fiecare oile sale, se duc, în voie bună, care încotro, la sălaşul său. Atunci, baciul vâră răbuşul, lângă un izvor, în pământ, ca nime să nu-l afle.
*
Oile sosite acasă, după răscolirea stânii, sunt întâmpinate de gospodină sau gospodar cu mare bucurie.
Acasă, se mulg oile cam până la Ziua Crucii, dar numai de 2 ori pe zi, adică dimineaţa şi seara. Din laptele muls, însă, nu se mai face caş, ci el se mănâncă dulce sau se prinde acru sau se amestecă cu cel de vacă, ca să iasă mai multă smântână”[10].
*
Şi la huţuli, fraţii românilor întru păstorit, „locul central al activităţii pastorale îl constituie stâna (staia). Stâna nu este amplasată la întâmplare, ci în raport de o serie de cerinţe, care trebuie îndeplinite cu stricteţe: sursă de apă în preajmă, păşune suficientă şi bogată, arbori în apropierea stânei (pentru adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, dar şi pentru umbră, în zilele călduroase), locul să fie ferit de vânt.
*
Stâna era organizată de o persoană care avea în proprietate întinderi mari de păşuni şi fâneţe. Uneori, arendau terenuri de la vecini. Organizatorul stânei („deputat”, „aliverent”, „liferantom”) avea sarcini precise: plătea arenda păşunatului (dacă era cazul), se îngrijea şi răspundea de sănătatea animalelor, plătea ciobanii şi împărţea brânza proprietarilor de vite, asigura calitatea păşunatului. Astfel de responsabilităţi nu le putea îndeplini decât un om cinstit, de vază al satului şi de încredere. El încasa banii.
*
În 1939, de pildă, „deputatul” încasa următoarele sume: pentru o vită mare, 600-700 lei; pentru cai: 800-900 lei; pentru oi şi capre: 150-200 lei. Dacă proprietarul vitelor nu dispunea de sumele necesare (şi se întâmpla adesea pentru cei nevoiaşi), „deputatul” reducea din cantitatea de brânză cuvenită.
*
Baciul îşi alegea ciobanii (vâuceri), care mergeau cu oile. La fiecare 100 de oi, se angaja un cioban. Aşadar, un cioban trebuia să mulgă 100 de oi sau 10-15 vaci. Se spune că ciobanii, nici chiar baciul, nu aveau voie să coboare în sat până la Sf. Petru. „Cine rezista până la Sf. Petru, era cioban şi-n toamnă”, îşi amintesc bătrânii satelor, cu experienţă în ale stânăriei.
*
Cantitatea de brânză cuvenită proprietarilor de vite se stabilea în fiecare an. Pentru o oaie, proprietarul primea 3-4 kg de brânză; pentru o vacă, 18-24 kg. Acest sistem de împărţire a brânzei se numea „na oko” (o oca = 1 kg).
*
Suitul oilor la stână era precedat de alegerea baciului {baca, vatah = vătaf). Proprietarul vitelor avea un cuvânt de spus în alegerea/numirea baciului. Baciul trebuia să fie om cinstit, să ştie să prepare brânza. Dacă proprietarilor de vite nu le convenea, căutau altă stână. Baciul era plătit cu 8 -9.000 lei sau 6-7 vedre de lapte (1 vadră = 15 kg).
Suitul oilor şi caprelor la munte se realiza în perioada 1-10 mai, iar a vitelor mari, la 25 mai. În mod obişnuit, păşunatul se încheia de Sf. Dumitru, 26 octombrie (astăzi, răscolul are loc la jumătatea lunii septembrie). La stânele individuale, oile rămâneau la păşune până cădea zăpada. De fapt, vitele rămâneau la iernat, „la târle” (zemarke). Sunt situaţii când vitele se iernează în târlele altora. Este cazul celor nevoiaşi. Numai că, în atare situaţie, cei în cauză cedează jumătate din efectivele iernate.
*
Prin creşterea numărului de locuitori, aceste târle, în timp, au devenit gospodării permanente. Aşa înţelegem prezenţa gospodăriilor în cătunele Hrobi, Lucina, Găina şi luarea în folosinţă a pajiştilor respective, ceea ce, constatăm acum, înseamnă valorificarea optimă a spaţiului geografic.
Astăzi, aşezările de toamnă (osenarke) aproape că lipsesc, pentru că localnicii îşi „tomnează” vitele pe terenurile nu demult cosite, care le aparţin.
*
Revenind la baci, trebuie subliniat că munca sa era susţinută de ciobani şi de strungar. Baciului, potrivit specificului pastoral, îi reveneau responsabilităţi importante: prepara brânza, ajuta la muls, pregătea mâncarea pentru ciobani, media eventualele conflicte dintre ciobani, aproviziona stâna cu lemn de foc, elabora programul de lucru al ciobanilor, care începea la ora 3,00 şi se încheia la orele 23,00.
*
Ciobanii (pastuche = păstori, vâuceri, bouhari = bowari) păzeau oile/vacile, le mulgeau, executau ceea ce le cerea baciul.
Strungarul (strunkar) mână oile la strungă (strunke). „Munca la o stână huţănească nu se deosebeşte de cea de la o stână românească” (Gh. Nimigeanu, 1945).
Ciobanii mulgeau oile de trei ori pe zi. Găleata, plină cu lapte, era dusă la stână şi baciul turna laptele în cazan (koteau), care se punea pe foc pentru a fierbe. Apoi, se răcea, se turna în putină (putnea) şi se obţinea laptele acru (huslinka), specialitatea casei huţule. Se folosea şi laptele de vacă. Laptele proaspăt muls se strecura, se adăuga cheag (kleg). Se lăsa, 40 de minute, pentru a se închega. Apoi, se bătea cu bătălăul (bateleau), până ce se subţia. Laptele închegat se strângea cu mâna şi se turna în strecurătoare (ţidelo). După care, caşul se aşeza în comarnic (comarnek), pe poliţe (podri) din împletituri sau scândură pentru a se scurge de zer. Gata uscat, caşul era împărţit proprietarilor. Zerul (dzer) se fierbea şi se obţinea urda (wurda). Din zerul amestecat cu urdă se obţinea jintiţa (jinteţă). Zerul rămas după prepararea urdei se turna în putină, fiind folosit pentru prepararea ciorbelor. În Galiţia, acest zer se numea şi „woloskei oţet”, adică oţet românesc (Gh. Nimigeanu, 1945).
*
Brânza se bătea în putini, bărbânţe. În Galiţia, era numită „brendza woloska”. Bărbânţele se aşezau pe cai şi erau transportate în sat.
*
Pentru ca oile să fie recunoscute de baci şi de proprietari, ele trebuiau însemnate. Semnele (crestături la urechi) erau ca la români: ciuta (ciuta), cornuta (cornuta), oacheşa (oachişa), pistruiata (pistrula), breaza (breaza), pintenoaga (pintenoga), ţiganca (tehanca), murga (murgava). La gâtul uneia dintre oile mai mari se lega o talangă (taliga).
*
Acareturile/anexele stânei, prin funcţiile lor, răspund necesităţilor activităţii pastorale.
Coliba (coleba), o clădire propriu-zisă, care cuprinde: vatra, unde ardea „focul viu” (preholovoc) şi dormea baciul şi, eventual, strungarul (zahoninea/strunkar). Este încăperea în care focul se aprinde primăvara şi se stinge toamna; de aceea, se numeşte „focul viu”, ca şi astăzi, de altfel. Vatra este protejată de lespezi mari, pentru ca nu cumva lemnul pereţilor să se aprindă; comarnic (comarnek), unde se păstrează brânza (pe poliţe, numite podri) şi bărbânţele (berbeneţea). Tot în această încăpere se păstrează şi mâncarea ciobanilor. În prima încăpere se servea masa. În anii dinainte, coliba (stâna propriu-zisă) era o construcţie simplă, ridicată pe pari înfipţi în pământ şi cu acoperişul din coajă de molid. La începutul sec. XX, stâna era ridicată din bârne şi avea două încăperi. Coliba/stâna propriu-zisă de astăzi este construită din bârne legate „stâneşte”, acoperită cu draniţă (doşche). În „apa” din faţă, acoperişul este prevăzut cu o deschidere, care asigura evacuarea fumului, un fel de „cahlă”. Astăzi, stâna are podea din lemn.
*
În preajma stânei, se află 1-2 colibe (zavatra), în care dorm ciobanii pentru a păzi oile. Coliba are acoperiş sprijinit pe doi pari înfipţi în pământ. Partea din spate este susţinută direct de sol. Partea din faţă este orientată spre ocolul oilor (coşar = koşara). În faţa colibei se aprind lemne groase, care să ardă toată noaptea.
*
Ocolul din răzlogi (rozlohe/voreni). Parii sunt legaţi printr-un gânj (roskrut). Ocolul cuprinde o despărţitură, numită strungă (strunke), care este prevăzută cu acoperiş (daşok}.
Stâna-târlă (zemarke) cuprindea: casa de locuit (cu ferestrele orientate spre curte), pentru a se observa orice mişcare pe timp de noapte sau zi şi pentru a supraveghea grajdurile (staine). Pe timp de iarnă, vitele sunt hrănite cu fânul din stoguri (stohe) şi din pătule {oborohe).
*
Oboroacele sunt acoperite cu şindrilă, fiind susţinute de cornare. În partea lor superioară, cornarele (butuci înfipţi în pământ) sunt prevăzute cu găuri, în care se introduc pene din lemn de esenţă tare, pentru a susţine acoperişul, care poate fi urcat sau coborât, în funcţie de cantitatea de fân”[11].