Portul huţulilor

*

*

În satele din judeţul Suceava, în care influenţa motivelor şi cromaticii huţule s-au bucurat de nespusă preţuire, influenţele sunt de netăgăduit. Costumul femeiesc tradiţional, care beneficiază, în satele locuite şi de ucraineni şi huţuli, şi de denumirea slavă, începe, ca peste tot, cu „Cămaşa (iia) cu poale (sorocica), cusută din fir de in, este mândria femeilor de aici. Culorile dominante sunt roşu, galben portocaliu, iar la români, cromatica este dominată de alb şi negru. „Spre deosebire de majoritatea ornamentelor de pe iile româneşti din Bucovina, care par desenate, pictate, decorul de pe cămăşile huţule pare dăltuit” (Tancred Bănăţeanu, 1975).

Fota (cu fir auriu) este îmbrăcată în zilele de sărbătoare şi catrinţa (openka), folosită în zilele de lucru. La poale şi în talie, fota este prevăzută cu o bată lată.

Sumanul (sardac) se obţine din dimie (pănură de casă), din lână dată la piuă, păstrându-i-se, în felul acesta, culoarea naturală de brun închis, cu nuanţe de roşcat.

Haina cu guler mare (mantaua) este de culoare albă, împodobită cu aplicaţii de postav roşu, verde sau negru şi puţin găitan. Această haină este purtată atât de femei, cât şi de bărbaţi. Pentru femeile din comuna Moldova Suliţa, haina cu guler era obligatorie la nuntă. În secolul al XIX-lea, era haina „de fală a mirilor şi nuntaşilor”. Croiala glugii era diferită de cea a glugii româneşti (tipul carpatic), având clini mai evidenţiaţi şi asemănându-se cu gluga albă din zona Reghin. Acest tip de glugă era purtat la nuntă în Ucraina transcarpatică şi Polonia (T. Bănăţeanu, 1975). Culoarea roşie se obţinea prin fierberea unei insecte numită „cercet” (Cocus polonicus), în poloneză, „czeriviec”, amestecată cu alun şi sfeclă roşie sau cimbrişor şi frunze de măr pădureţ.

Cioareci albi sau roşii (vara, din in sau cânepă; iarna, cioareci din pănură) se legau sub genunchi (genunchiere numite pidkolince). Peste cioareci, purtau obiele sau ciorapi din lână în culori vii. Femeile purtau obiele roşii sau cioareci roşii.

Cojoacele şi pieptarele au multe elemente comune cu cele ale huţulilor din Ucraina transcarpatică. Pieptarele au buzunare pe ambele feţe.

Opincile (postole), ca şi cele româneşti (de tip carpatic), se legau în jurul gleznei cu nojiţe din lână sau piele. La nunţi, la horă sau când mergeau la târg, bărbaţii se încălţau cu cizme cu carâmbi roşii sau galbeni, prevăzute cu tocuri răsucite sau potcoave.

Mănuşile (rukaveţi), din lână, se împleteau cu andreaua, în nopţile lungi de iarnă.

Basmalele (fusca) se confecţionau din cuşmir, mătase sau din lână.

Femeile purtau mărgele veneţiene din sticlă de Murano, corali veritabili. Se constată că brăţările şi cerceii sunt mai rari” [1].

 

 

În Moldova Suliţa şi în Benia, „cioareci albi sau roşii (vara, din in sau cânepă; iarna, cioareci din pănură) se legau sub genunchi (genunchiere numite pidkolince). Peste cioareci, purtau obiele sau ciorapi din lână în culori vii.

Cojoacele şi pieptarele au multe elemente comune cu cele ale huţulilor din Ucraina transcarpatică. Pieptarele au buzunare pe ambele feţe.

Opincile (postole), ca şi cele româneşti (de tip carpatic), se legau în jurul gleznei cu nojiţe din lână sau piele. La nunţi, la horă sau când mergeau la târg, bărbaţii se încălţau cu cizme cu carâmbi roşii sau galbeni, prevăzute cu tocuri răsucite sau potcoave.

Mănuşile (rukaveţi), din lână, se împleteau cu andreaua, în nopţile lungi de iarnă.

La brâu, bărbaţii se încingeau cu chimire şi curele din piele, de care atârnau lanţuri cu podoabe de alamă. Pe cap, bărbaţii purtau pălării cu gag. Purtau şi plete. Uneori, locul pălăriei era luat de un comanac de postav.

Inventarul costumului bărbătesc este completat de traista de vânătoare, cu praf de puşcă (poroşneţe), cu curele care au aplicaţii cu ornamente metalice.

O piesă deosebit de importantă era plosca din lemn, un recipient pentru ţuică sau vin, prevăzută cu legături de piele şi curea.

Baltagul se purta la nunţi şi la ocazii festive. Dar nu oricine avea dreptul să poarte baltag. Acest drept îl aveau, cu deosebire, cei care demonstrau acte de vitejie. În timpul regimului austro-ungar, huţulii plăteau 5 coroane pentru dreptul de a purta baltag (toporek sau  kelf), acesta fiind un semn distinctiv, o armă naţională. Cei săraci, neavând dreptul la baltag, purtau un topor simplu. Baltagul era format dintr-un mâner de lemn, de mărimea unui baston, cu aplicaţii metalice sau mărgele. Partea de sus (capul) era confecţionată din bronz”[2].

---