*
*
*
*
Finis
*
Fără veste, fără nume, am să ies din lumea lor,
Nici un ochi de-azur n-a plânge, nu s-a stinge nici o stea,
Numai poate-un glas de clopot va-ncerca o tânguire
Şi un dascăl sur şi gârbov va rosti un Tatăl-nostru.
*
Lângă tine ei m-or pune, o, iubit şi palid tată!,
Mut zaci tu, şi rece-i fruntea şi închis e ochiul sfânt,
Ce-n jeliri fără cuvinte mă vedea de lacrimi plin,
Rătăcit în labirinturi de păcat şi nebunie.
*
Nici nu pot să cer iertare şi căinţă să-ţi arăt;
Amândoi tăcuţi şi galbeni zacem unul lângă altul;
Ale sufletului rane s-au uscat şi nu ne dor,
Blândă peste noi se lasă noaptea veşnicei uitări.
(Convorbiri Literare 1885. No. 2)
*
Un mort
*
Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,
Să mă privească înc-odată prietenii mei nu s-adună,
Şi, totuşi, stau tăcut, zadarnic bătaia inimii s-ascult,
Când fiecare gând la tine îmi zice c-am murit de mult.
Şi-atunci te văd venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare
Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau iertare.
*
(Convorbiri Literare 1885. No. 12)
şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)
*
În zadar
*
O, de-ai veni încă o dată,
Iluzie de tinereţi,
Şi iar să-mi spui poveşti la lună
Şi a visa iar să mă-nveţi,
*
În tainicul mormânt de doruri
S-ar pogorî sclipit de stele
Şi-a inimii uitate glasuri
Cum s-ar trezi voios acele!
*
Şi iarăşi, albă, visătoare,
Copila dulce, ce-am iubit,
Ar învia la glasul tainic
Al dorului nebiruit.
(Convorbiri Literare 1885. No. 12)
*
Alcovul e în umbră
*
Alcovul e în umbră şi tu vii să te culci,
Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci;
Încet ridici perdeaua şi-n zare un balaur
Îţi pare cerul nopţii cu ochii săi de aur.
El zborul lui de nouri spre tine îl îndreaptă…
Tu nu cobori perdeaua şi nu eşti înţeleaptă.
*
Ci gândul de copilă din depărtări lumeşti
Pe Făt-Frumos îl cheamă să vie ca-n poveşti,
Cu farmec de iubire din suflet de viteaz
El dorul să-ţi adoarmă şi iar să-l facă treaz
Şi tu în a‘lui braţe voioasă să te culci,
Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci.
(Convorbiri literare 1886, No. 7)
*
Romanţă
*
Când albă şi cu braţe goale
Tu lângă mine vii la bal,
Cu ochii sufletului dornic
Pe Venus văd ieşind din val.
*
Şi caldă, vie, poftitoare,
M-atingi cu braţele fierbinţi,
A ochilor vorbire dulce
E plină de făgăduinţi,
*
Dar nu-n păduri de portocali,
Pe ţărmul mărilor albastre,
Şi nici la Gange, unde sfinte
De lotus flori ne-ar face castre,
*
Nu vom fugi, ca-n veci să piară
Şi al meu nume şi-a ta veste!…
Tăcut şi tainic e alcovul
Şi plin de farmec de poveste!
(Convorbiri literare 1887, No. 2)
*
Nufărul
*
Legănându-se pe-adâncuri
Albul nufăr înfloreşte,
A mrejărului copilă
Visătoare îl priveşte.
*
Şi ea-i albă ca un nufăr…
Gândul de mi-ar fi de vrajă
Şi-mprejurul ei aş pune
A prăpăstiilor strajă.
(Convorbiri literare 1887, No. 2)
*
Drăguţă pierdută…
*
Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!
Zadarnic dispar pe albastre aripe
De fum vestitorii tăcuţi a dulci clipe:
Foiţele albe c-un singur mic rând,
Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!
*
Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni
Un înger de pază îmi eşti şi alungi
Ale dragostei visuri în nopţile lungi,
Şi ziua, râvnirea la-ale lumii cununi,
Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni.
*
Şi-n nopţile albe, sub sclipet de stele,
Bărbatul ce-ţi spune cât el te iubeşte
Nu ştie că-n sufletul tău se trezeşte
A mea amintire cu glasuri de jele…
În nopţile albe, sub sclipet de stele.
(Convorbiri literare 1887, No. 2)
*
De când te-ai dus…
*
De când te-ai dus, copilă dragă,
S-a stins pe cer o lume-ntreagă.
Stejaru-n codru s-a uscat,
Mii de morminte s-au săpat.
*
Cu părul ca argint de lună
Aş vrea să-ţi zic o noapte bună,
Dar de la mine, pân’ la tine
Sunt mări adânci şi ţări străine
*
Şi numai gândul meu pribeag
V-ajunge-n taină al tău prag
Şi nevăzut va săruta
Şi ochii tăi, şi inima.
(Convorbiri literare 1887, No. 2)
*
Cântec vechi
*
La Suceava, în cetate,
Ceas de miază-noapte bate,
Păzitorii cântă-n uliţi
Răzimaţi în albe suliţi.
*
La Suceava, în cetate,
Ceas de miază-noapte bate,
Zidul vechi adânc răsună:
„Noapte bună, noapte bună!“
*
Şi din plai şi de la mare
Visurile vin călare,
Din risipe-ncetişor
Creşte-un mândru foişor.
*
La prag luna ţine strajă
Înlăuntru doarme-n vrajă
Fata cea de voievod,
Cu păr galben pus în nod.
*
Cine vine şi-l dezleagă
Nu se duce noaptea-ntreagă
Şi cui vine s-o sărute
Toate nopţile-s pierdute.
*
Copiliţă mult nătângă,
Ochii tăi cu mâna stângă
Să-i acoperi; iar cea dreaptă
Facă drum celui ce-aşteaptă
*
Ca în ceasul din poveşti
De la dragile-ţi fereşti
În ispită să nu-l ducă
Albul număr de nălucă.
(Convorbiri literare 1887, No. 8)
şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)
*
Azi
*
De pe balconul casei tale
Albastre flori de mult nu cad,
în parc, înspre bătrânul brad,
Crescut-au buruieni în cale.
.
Eu nu te mai aştept la dânsul
Să vii ca şi o căprioară
Tremurătoare şi uşoară
Iubirea s-o sfinţeşti cu plânsul.
.
În săli ce scânteie-n lumină
Şi-n luciul de oglinzi înalte
Tu stai, râzând cu celelalte,
Schimbată-n suflet şi străină.
.
Şi eu, plecat pe-antice scrieri,
Uitat-am dorul de copile,
Zadarnic luna ca-n idile
Discretă-i, şi-n câmp cântă grieri.
(Convorbiri literare 1887, No. 8)
*
Voievodul
*
În tăcute bolţi din veacuri doarme-n pace Voievodul,
Mâinile scăldate-n sânge stau pe piept, evlavioase,
Peste dânsu-n risipire zace lumea lui cea veche
Lespezi vechi şi slove şterse, candele ce nu mai ard.
Şi la căpătâi se roagă un călugăr ce nu ştie
Că din aburul albastru Dumnezeu a dispărut.
Dar în ceas de miază-noapte clopotul când sună jalnic
Voievodul se trezeşte
.
„Eu din vechea strălucire vreau să ies azi la divan,
Logofete, mergi de adă din muzeu pecetea ţării
Şi spătarul să aducă spada mea vândută-n Londra!“
Logofătul nu-l aude şi spătarul său nu vine –
Goale-n ceas de miază-noapte oasele-i sclipesc în lună.
(Convorbiri Literare 1886, No. 10
şi Junimea literară, nr. 9/1905, pp. 132-133)
*
La crâşma verde
*
La crâşma verde pe vâlcea
Voios m-abat din calea mea;
La masa de stejar mă pun,
Nimic nu cer, nimic nu spun.
.
Dar crâşmăriţa cea nurlie
Ea mă cunoaşte şi mă ştie
Şi sprintenă şi mlădioasă
Aduce cupa cea frumoasă;
.
Pe umeri braţul mi-l aşază
Lumina ochilor să-mi vază,
Şi pentru vesele cântări
Primesc drept plată sărutări.
.
O, filosofi cu gând greoi,
Când oare-ţi înţelege voi
C-a fericirii dulce cheie
E-n vin, în cântec şi-n femeie?
(Convorbiri Literare 1888, No. 2)
*
În umbra de gardine
*
Tânără copilă brună,
Îmi vădeşti a ta iubire
Cum deschide-n nopţi de lună
Dulcile culori bobocul.
.
O, ascunde în căinţă
Rugătorii tăi ochi negri,
Amoroasa suferinţă
Să o văd, de mult nu-s vrednic.
.
Vină-n umbra din gardine,
Fruntea mică şi fierbinte
Înspre geamuri să se-ncline
Ca un nufăr peste ape.
.
Pune-le pe piept să zacă
Blândele mâini amândouă,
Biata inimă să tacă,
Tu s-asculţi a mea poveste.
.
Sufletul meu visuri n-are,
Numai surd în el jeleşte
Doritoarea ta chemare
Ca un ecou în ruine.
.
Căci în arzătoare doruri
De-a vedea ascunsul tainei
El a-mpins ale lui zboruri,
Tânăr, la oprite raiuri.
.
Şi-a răpit a cunoştinţei
Poamă plină de blestemuri,
Oarba pâclă a credinţei
I-a căzut în risipire.
.
Însă cu privirea clară
N-a văzut nimica alta
Decât pustiire-amară
Ce s-a coborât într-însul.
.
Şi de-atuncea stă-n omături
Troienit ca polul nordic.
Lângă mine tu, alături,
Vrei să torci visare dulce?
.
Dacă şi mă ispiteşte
Casta ta întâi iubire
Şi sub raza ei sclipeşte
Palid gheaţa stinsei inimi,
.
Numai trecător, pe-o clipă,
E în stare să m-atingă
A norocului aripă
În sărut de buze calde.
.
Mâni acum o comedie
Mi-ar părea delirul nostru,
Pentru-un ceas de poezie
Tu ai plânge-o viaţă-ntreagă.
.
De-ar fi veacul cel de aur
Eu încununat cu mirtă,
Al amorului blând laur,
M-aş ruga-n genunchi zeiţei:
.
„Venus, pune-ndurătoare
Mâna sfântă pe-a mea frunte,
Iar să fie crezătoare
Mintea-n gingaşele taine
.
Şi din ochii mei sărută
Neagră-a lumii oglindire,
Ca icoana cea căzută
De iluzii să re-nvie,
.
Iar în inima mea rece
Pune-o veşnică scânteie
Ca să nu mai poată trece
Patima mea pentru dânsa”!
.
Dacă pe altare sfinte
Nu mai este alba Venus,
Trebuie să fii cuminte,
Draga mea cu ochi de mură…
.
Astăzi, când cu foi cernite
Ghiocelu-ntâiei dragosti
Moare, vin gândiri cumplite
Şi-ai voi să mori cu dânsul.
.
O, dar în curând, copilă,
Vei uită romanul tragic,
În o searbădă idilă
Vei găsi noroc şi pace.
.
Vor veni la mijloc anii…
Unde-i mai gândi la mine,
Tu, mustrându-ţi băieţanii,
Pieptănând copile blonde?
.
Numai-n vis de noapte-adâncă
Poate-i tresări odată,
Când voi fi pierit pe-o stâncă
Singuratec ca un vultur.
(Convorbiri Literare 1888, No. 2)
*
Dă-mi floarea albă
*
Dă-mi floarea albă de pe sân
Şi lasă-mă să plec în lume;
Şi dulcea ta întâi iubire
Cu mine lasă să se-ndrume;
Să-mi pară că mă are-n pază
Un înger cu aripi de rază.
.
Dă-mi floarea albă de pe sân
Şi lasă-mă să plec în lume;
De-aş rămânea, s-ar duce poate
Visarea mea ca fum şi spume;
Căci cine ştie, cine ştie
Ori credincioasă mi-ai fi mie?
.
Dă-mi floarea albă de pe sân
Şi lasă-mă să plec în lume;
în urma mea cădea-va pâcla,
Uitat va fi şi al meu nume;
Dar, ca acum, oricând curată
Mi-a fi icoana ta de fată.
(Convorbiri Literare 1888, No. 5)
*
Istorie de noapte
*
Liniştită doarme cărşma,
Fetele în vis vorbesc.
Plopi cu frunză argintie
Împrejur o străjuiesc.
.
Chiar stelosul iaz uitat-a
Tainic ne-nţelesul grai,
Dar cu plutitoare neguri
Vine tropotul de cai
.
Şi s-apropie de cârşmă;
Sunt panţiri în neagră zea;
Cum le străluceşte coiful,
Cum zângănă spada grea!
.
Cel mai tânăr şi mai ager
Frâiele aruncă jos,
Pe părete s-oglindeşte
Chipu-i nalt şi mustăcios.
.
Cu mănunchiul spadei sale
Bate-n uşă de trei ori,
De trei ori tresar zburdalnic
Pintenii cei sunători.
.
„De ai vin şi-o fată blondă,
Scoală-te, crâşmar bătrân;
Eu, cu toţi ai mei tovarăşi,
Noaptea-ntreagă-aici rămân,
.
Dar de ai o fată brună,
Crapă uşa pe tăcut,
Numai eu să intru singur,
Numai eu să o sărut”.
(Convorbiri Literare 1888, No. 8)
*
Fantasie
*
Ca adierea de iasmin
E-mbătătoarea ta cântare,
O, dulce bard din Bolintin,
Tu, glas rămas din vreme mare,
Când pe a harfei tale strună
Balada în amurg răsună.
.
Dai luciu-apus la tristul colţ;
Ca-n vis pier hâdele oteluri
Şi-n loc răsar înalte bolţi
De mănăstiri şi de casteluri,
Cu egumeni ce nu ştiu carte,
Cu turnuri ce sclipesc departe.
.
Un domn cu suflet de oţel
Se duce-n luptă sângeroasă,
Domniţa-n foişor la el
Gândeşte credincios şi coasă
Cu mâna ei de alabastru
Epitrahilu-n fir albastru.
.
Cu soarele ce-apune roş
În a pădurilor tăcere
Aseamănă pe un strămoş
Ce glorios din lume piere
Călugărul ce în chilie
O veche cronică prescrie.
.
Iar Făt-frumos momit de dor
Din vizunia de balaur
Îşi dezrobeşte-nvingător
Copila lui cu păr de aur,
Şi cum în braţe o ridică,
Privighetori încep să zică.
.
Apoi pierzi frâiele de-argint,
Pegasul rătăceşte-n nouri,
Şi în stelosul labirint
Vezi tu fantastice tablouri;
Culori de curcubeu noptatec
Iubesc doar geniul tău sălbatec.
.
Chiar dac-aş fi murit de mult
Din gropi pe negură călare
Eu aş veni ca să ascult
În miez de nopţi a ta visare
Şi te-aş îmbrăţişa fierbinte,
Tu, palid chip de oseminte.
.
Dar nu te-aş mai chema să vii
Pe căile de-argint de lună,
La cripta unde-ntr-un sicriu
Rod viermii gloria străbună,
La versurile-ţi triumfale
Să-nvie mortul Vodă-n zale,
.
Şi un strălucitor alai
S-aducă semnele domniei,
Cu barba albă ca un crai
Din basmele copilăriei,
Bătrânul domn să-nainteze
În tronul ţării să s-aşeze.
.
O, eu îl ştiu din multe nopţi
Ce am vegheat plecat pe pagini,
El sta în creierii necopţi
Ca cea mai dragă din imagini,
Ades am părăsit copile,
M-am dus la el în colb de file.
.
Dar azi, când în amurg aud
În melodie dulci confuzii
Cu ochiul de durere ud
V-aş plânge, tinere iluzii,
Căci toată-a voastră strălucire
A fost vedenie-n delire.
.
Ţi-a fost menit să fii aşa
Ca un potop de primăvară,
Sălbatecă-n pornirea ta
Tu, vreme veche şi amară;
Din oase albe şi cenuşă
Făcut-ai gloriei o uşă.
.
Ea intră plină de lumini,
Dar în porfirica ei rază
În landuri sub cununi de spini
Poporul meu îngenunchează
Cu frunţile în glod şi sânge,
Cu ochiul stins ce nu mai plânge!
.
O, de-ar luci cu farmec sfânt
Întreagă-a stelelor icoană
Şi diamanţii din pământ
Pe-a voievozilor coroană,
Tot aş zvârli-o eu în valuri:
Noi avem alte idealuri!
.
De creşte lemn pentru-a lor tron
Să-l sfarme vinetele fulgeri
Şi pergamentul cel slavon,
Întăritor de-atâtea smulgeri
Sub sticlă în muzeu să şadă
La molii şi-nvăţaţi spre pradă.
.
Iar tu, poet ce ai murit
Cu doru-n piept de-acele vremuri,
Visarea-ţi de s-ar fi-mplinit
Mult ai avea tu ca să tremuri,
Ş-acum când rugineşti supt cruce
Mă tem un plâns să nu te-apuce.
(Convorbiri Literare 1888, No. 8)
*
La izvorul din pădure
*
La izvorul din pădure
Pe un trandafir sălbatec
Şede-un cuc cu pene sure.
.
La-izvorul din pădure
Mers-a gingaşa copilă,
Albă şi cu ochi de mure.
.
Şi-ntr-acolo în pădure
Vine vânătorul tânăr;
Cum s-ar duce el pe-aiure?
.
La izvorul din pădure
Cântă-atunci nespus de dulce
Cucul cel cu pene sure.
(Convorbiri Literare 1888, No. 8)
*
Tu, palidă şi tristă floare
*
Tu, palidă şi tristă floare
Ce creşti pe stâncile fecioare,
Mâhnirea de călugăriţă
Din faţă-ţi pentru lumea oarbă,
Nici raza caldă să o soarbă
Nu e în stare, albumiţă.
.
Nici melodia nu încântă
Singurătatea ta cea sfântă;
O, cât e dorul tău de jalnic
Când prin văzduhurile clare
Ridici tu casta ta visare
La plutitorul vultur falnic.
.
Tu ştii, că-i scris în neagra carte
Nicicând de el să nu ai parte,
Dar vrei măcar să mori aproape.
Iar noi, drăguţa mea pierdută?
O, vino!, tristă mă sărută
Ş-apoi lavina să mă-ngroape!
(Convorbiri Literare 1889, No. 4)
*
Strofe Carpatine
*
Prin întuneric de codru de brad,
Ploi de lumini din stele cad.
Şi umplu de-argint izvoarele clare
Şi inima de dor şi visare.
.
Aşa tânără, fragă, ca amorul dintăi
Înfloreşte o roză la răscruce de căi,
Înfloreşte-aşa dulce, ca tine, la care
Mă duce, iubită, ascunsa cărare.
.
Sub pasul rar şi discret de cerbi
Se-nfioară încet vârfuri de ierbi;
Din vale negura se ridică
Căruntă ca o legendă antică.
.
Se clatină brazii, salută în somn:
Prin visul lor trece Dragoş domn.
În pălărie o veselă floare,
În mână cornul de vânătoare.
(Convorbiri literare 1891, No. 6)
*
În ger, pe troienita stradă
*
E vis? Dar nu, eu sunt pe stradă,
Călcâiele-n omăt scrâşnesc;
Un aspru ger prin lume trece
Şi stelele învineţesc.
.
Pe-o creangă s-aşează păsări de aur
Cu glas de-argint şi legendar
Şi cântă dornic, şi cântă dulce
Şi ca o fantomă-n lună dispar.
.
Ademenit tresare ramul
Şi mi se rumpe inima,
Cu trupuri tinere şi nude
Acopăr flori visarea sa.
.
Ca un surâs de primăvară
Oaza fragedelor vieţi
Adie candidă, senină
În mijlocul mortalei gheţi.
.
N-ai zile, gingaşă minune!
Realu-i rege autocrat,
Din legile lui din vecie
El nici o iotă n-a cedat.
.
Mori, chiar de te-ar sădi pumnalul
În sân entuziast, virgin
Să-i bei căldura lui. Pieirea
E a iluziei destin.
.
În ger, pe troienita stradă,
A mele tâmple bat arzând.
E vis? Întâia mea iubire
Cu ochi plânşi mi-a trecut prin gând.
(Convorbiri Literare 1892, No. 3)
*
În bolta de la „Craiul Negru”
*
Suceava e avută-n turnuri
Ca muntele bogat în stânci,
Ea are strade glorioase
Şi are pivniţe adânci
.
În bolta de la „Craiul Negru“
Acolo-i vinul minunat.
Acolo trei voinici aseară
Într-un ungher s-au aşezat
.
Au pene roşii-n pălărie
Şi tinereţe în obraz.
Mustăţile, aşa de dârze
Şi vorbele aşa cu haz.
.
Crâşmaru-n umbră clipoceşte,
Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,
Nepoata are ochi albaştri
Şi-i blondă ca un spic de grâu.
.
Aduce vin în cupe clare,
Roşind, celor trei darabani,
Ei au mustăţi atât de dârze,
Ea numai optsprezece ani.
.
Şi unul sare în picioare,
Zâmbind mânuţele i-a prins.
Guriţa-al doilea îi sărută
În şagă mai, mai înadins.
.
Iar cel din urmă stă deoparte
Aşa de palid, chinuit –
Ah, mult amar şi, totuşi, dulce
În ochii săi ea a citit.
(Convorbiri Literare 1893, No. 8)
*
Cântece
*
I
Era-n Cotnar cândva un diac,
Lui i-a murit iubita
Frumoasă ca ispita.
Ea doarme sub un liliac
Şi casa văduvă, pustie
Se-ntunecă-n melancolie.
.
El capul îşi îngroapă-n mâini
În piept bat mii acuze.
Ia-n vezi şi doamnei Muze
Se-ntristă ochii dulci, păgâni.
Ca fierul cel fierbinte-o doare
Cum sufletul lui tânăr moare.
.
Şi degetele fine prind
Dezmierdător în strune,
Şi ele-ncep să sune
Ca râuri limpezi de argint,
Ca simfoniile de sfere
Îmblânzitoare de durere.
.
Şi tot mai des, ca fulgii ies
Scântei de-argint şi zboară
Şi demoni se coboară
La-al ariei bachant exces.
Şi inima-i de farmec beată
Ca sclava tânără, uitată.
.
II
Aseară, gândul meu era,
Iubita mea, la tine.
De-aceea, puiule, ai plâns,
Icoana mea la piept ai strâns.
.
La tine gândul meu era,
Neîncetat la tine.
De-acea ai zâmbit în vis
Când ochişorii ai închis.
.
De-aceea mi-a murit de dor
În miază-noapte somnul.
Uimit m-a salutat din ceţi
Luceafărul de dimineţi.
(Sămănătorul, Numărul de Paşti 1907)
*
Novela de Castel
*
Pe podele de-alabastru
Joacă razele de-apus,
Şi gândirile s-au dus
Ca un stol de rândunele
În departele albastru;
N-are preţ acum, ca pleava,
Tot castelul de Suceava.
.
Din Polonia cea albă
Steaguri au plecat în drum;
Au să vină-acum, acum,
Cetele strălucitoare.
Sveltă ca un ram de nalbă,
Tânărul copil de Vodă
Părul galben îşi înnodă.
.
Din Polonia cea albă
Steaguri au plecat în drum;
O să vină-acum, acum,
Mirele frumos ca ziua.
Scânteie mărgele-n salbă,
Dar mai viu lucesc lumine
De sub gene lungi şi fine.
.
„Radule, copil de casă,
Mierlă veselă de huci!
Unde gândurile-ţi duci?
Stihuri legi, ce mâine, seara,
Vor slăvi pe o mireasă?
Haide, spune cu ghitara
Cântecul de mâine, seara!”.
.
Cum spre argintia lună
Trist pământu-ntunecat
Îşi ridică disperat
În durere-nchisă, mută,
Noaptea, faţa lui cea brună,
Astfel spre-a lui Vodă fiică
Radu ochii săi ridică.
.
Cu privirea-nnourată
Îi dezmiardă chipul el,
Capul blond şi frumuşei,
Umerii cei goi şi candizi,
Silueta delicată;
Şi-i o linişte virgină…
Strunele încet suspină:
.
„Aş vrea să fiu Regele Mai!
Flori albe şi roşii s-ar închina
Şi-n dor şi rouă ar tremura;
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine te-aş sărută.
.
Aş vrea să fiu regele Mai!
În raza de lună-n grădina ta
Privighetorile dulce-or cânta,
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine te-aş asculta.
.
Aş vrea să fiu Regele Mai!
Şi tânăr să mor, înflorit abia.
Vezi, soare, crini, nimic n-aş lua,
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine nu te-aş lăsă!”.
.
Buzele lui tremură încă,
Cântul s-a sfârşit de mult.
El, vrăjit în al ei cult,
Tace; în cadenţe de valuri
Mari simţirea lui adâncă
Bate-n piept, cum în pădure
Lovitura de secure.
.
Cum un tainic nor de seară
Trece alb peste un lac
Unde ape-n visuri zac,
Astfel şi prin ochii fetei
Peste luciul de primăvară
Umbritor călătoreşte
Ce ea tulbur bănuieşte
.
Un moment, apoi senine
Undele azure scald
Iarăşi soarele cel cald.
Şi în dulce bunătate
Sub bărbie mâna-şi ţine
Ea şi îl întreabă fraged:
„Ce să-ţi dau, tu, glas de faged?”
.
Vorba-i ca o melodie,
Ca un cântec de amor;
El înnebuneşte-n dor.
Din ruinele căzute
Iar speranţa lui învie
Ca o fulgerare nouă
Şi-i despică gându-n două.
.
N-a căzut pe-nchisa floare
Un fior recunoscut?
Şi-o deschide-ncet, tăcut?
Cine poate lui să-i spuie?
Ah, e clipa când sub soare
Numa-s singuri, ea şi dânsul,
Ea şi iadul cel dintr’însul.
.
Şi privirile lui arse
Cad pe sânul ghiocel;
Şi-ar voi în suflet el
Să-i pătrundă ca o pară;
Supt privirile lui arse,
Ce adoră, ce imploră
Bruma ultimă să moară.
.
„Ce să-ţi dau? Alege darul!”
Şi în ochii lui un foc
Luce de suprem noroc.
El din creştet se-nfioară,
Parcă simte cum paharul
Fericirii negrăite
Se apropie-n ispite.
.
„Ce să-ţi dau? Alege darul!”
De pe turn răspunde-un tun,
Buciumele toate sun’.
„Wladi!”, strigă ea-n delire…
El ţâşneşte-atunci ca varul:
„De pe haina de mireasă,
Dă-mi frânghia de mătasă!”.
(Reprodusă, la 1894, într-o broşură din Gazeta Bucovinei, IV, No. 25).
*
*
Alte textele recuperate
*
Blondă ca grâul
*
O, la ce-ar vesti bătrâna
Poezie-n neagră haină
Cum eşti blondă tu ca spicul
Şi ştii săruta în taină?
.
Şi de ce-s la faţă palid
Ce-are lumea să o ştie?
Numai blondul grâu s-audă
Cântecul de ciocârlie.
(Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 185)
*
Icoana Maicii Domnului
*
Antreul stă iluminat!
Te văd din cap cum clatini,
Prietenul meu mult stimat,
Că epicele datini
Frivol le-am aruncat deoparte
Şi-aduc pericol castei arte.
.
Vezi, am aşa temperament
Şi sunt sfădit cu-o muză.
Să o invoc? E evident
Că n-a vrea să m-auză.
Şi Aron Densuşianu-mi scrie
Că nici la el nu vrea să vie.
.
Antreu – portal de paradis –
Marmorică splendoare.
Se-neacă pasul ca în vis
În mutele covoare
Oglinzile lucesc feeric,
Afară-i glod şi întuneric.
.
Stau ca fantastice tiviri
Fenici la portiere;
În candide încremeniri
Zeiţe în unghere.
În glas de-argint de pe părete
Acum bat ore-ntârziete.
.
Lacheul cască somnoros,
Apasă pe cravată
Extrem, discret şi graţios
Bărbia diplomată.
Şi ochii sfincşi încet se-ngroapă.
După perdelele de pleoapă,
.
În orient şi-n occident
E ordinul acesta.
(Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 185)
*
Agnes
*
Ard candelabrele-n antreu…
Te văd din cap cum clatini
Şi mă numeşti barbar ateu
Că epicile datini
Şi clasicismul castei arte
Frivol l-am aruncat deoparte.
.
Sunt, de când perii suri răsar,
Sfădit cu doamna muză.
Să chem superba? E-n zadar,
Ea nu vrea să m-auză.
Şi Aron Densuşianu-mi scrie
Că ea nicicând n-a vrut să-l ştie.
.
Îmi şuier cântu-n orice ceas!
Numiţi-mă chiar cinic.
Nu vreau să moară fără glas
Avântul meu sanguinic:
A’ tinereţei dor şi jale,
Potop rebel, oprit în cale
.
Antreu, portal de paradis,
Marmorică splendoare…
Se-neacă pasul ca în vis
În mutele covoare.
Oglinzile lucesc feeric.
Afară-i gol şi întuneric.
.
Stau, ca fantastice tiviri,
Fenici la portiere,
În candide încremeniri
Zeiţe în unghere.
În glas de argint de pe părete
Acum bat ore-ntârziete.
.
Lacheul cască somnoros.
Apasă pe cravată
Extrem, discret şi graţios
Bărbia diplomată;
Şi ochii sfincşi încet se-ngroapă
După perdelele de pleoapă.
.
Destinul generos i-a dat,
Din cornul său de haruri,
În leagăn de orfelinat
Aşa drăguţe daruri,
Cu ele-n valea de la Istru
Putea s-ajungă prim-ministru.
.
A cui vina, dacă tont
Nu s-a înălţat în scară?
Ei! cel imparţial ia cont
Fumând a sa ţigară,
Că în livrea sau în mătasă
Ce-i rasă tot rămâne rasă.
.
În orient şi occident
Lacheul dominează:
Vizir şi paşă opulent
Sau cardinal cu vază
Îşi bate joc din înălţime
De lupta palidei mulţime.
.
Scurt şi energic a sunat…
Din gânduri Jean tresare.
Rădică capul parfumat,
Patetic dă intrare
Stăpânilor, ce-n timp hidropic
Vin de la balul filantropic.
.
E-n ţară cel dintâi bancher,
Iar ea o damă cultă
Şi cea mai tristă din muieri
Din cele ce ascultă,
Xantipele în roşe bluze
Din cântecul meu sunt excluse.
.
Dar crinul cel abia-nflorit
E Agnes a lor fată,
E parcă Venus a ieşit
Din valuri încă-odată.
Umbriţi de şalul cu dantele
Ard tainic ochii-unei gazele.
(Inedite, în Junimea literară, nr. 9-10/1908, pg. 184)
*
*