Huţulii, o “enigmă etnologică” a satului bucovinean

*

Nuntă huţulă, la Şipote

*

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârllibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă.

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

Aceşti oapt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zice, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, apoi, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

Din punctul meu de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

În istoriografia românească, despre originea presupusă şi istoria recentă a huţulilor s-au emis trei direcţii tematice, pe care le voi reproduce fără alte comentarii:

*

Sâmbra oilor, la huţuli

*

„Huţanii (pag. 49, studiul lui Kaluzniacki): La coloniile româneşti de odinioară din Galiţia se numără şi Huţanii. Aceasta arată mai mult decât orice chiar numele huţul, ce şi-l dau ei înşişi, a cărui gormă şi sunet sunt curat româneşti, apoi şi faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească.

Aşa aflăm, în munţii locuiţi de ei, următoarele nume româneşti: Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros, Pietrosul şi multe altele.

Cum că Huţanii sunt de origine Română arată şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc.

Şi îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească (afară de pantaloni şi pălărie, care sunt împrumutate de la alte popoare), şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.

Originea Huţanilor arată şi predilecţia lor pentru viaţa păstorească şi chipul cum prepărează brânză etc., apoi o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza, jenteţa şi aşa mai departe.

După toate acestea, este lucru sigur că străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria, în părţile unde locuiesc astăzi.

Aşa sună studiul lui Kaluzniacki.

Nouă ni se pare că pălăria Huţanilor este adusă din Ungaria.

Ar fi interesant să cunoaştem şi obiceiurile, poveştile şi cântecele Huţanilor.

Ni se pare că multe familii huţăneşti poartă chiar nume româneşti. Aşa este profesorul de la gimnaziul din Suceavă, dl Bujor, de origine Huţan. Sătenii domniei sale pronunţă numele, la fine, cu un a, deci Bujora.

Kaluzniacki publică, la pag. 11 etc., o mulţime de cuvinte româneşti, întrebuinţate de Huţani, încă până azi. Între aceste cuvinte, aflăm cuvinte cu un a la fine, precum: floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru.

Cam tot aşa s-a făcut, în Bucovina, din Mitoc, Homor etc. Mitoca şi Homora etc., prin influinţă slavă. Ar fi de mare interes dacă ar cerceta şi publica cineva numele româneşti ale familiilor huţăneşti, mai ales ale celor din Galiţia. Aceasta ar fi un sprijin mare pentru cercetările lui Miklosich şi Kaluzniacki”[4].

 *

Dans căluşăresc huţul

*

„Cine a vizitat, vreodată, Carpaţii Bucovinei a fost, desigur, uimit, văzând că, de la Vatra Moldoviţei, în sus, elementul românesc dispare subit, în regiunea muntoasă, şi face loc unei populaţiuni stranii de tot. Românii îi numesc pe aceşti vecini „Huţani”, aceştia singuri, însă, îşi dau numele de „Huţuli”.

Înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică, locuitorii de munte despre cari mi-am propus să mă ocup, astăzi, puţin, nu par a prezenta, la prima înfăţişare, în trăsăturile lor ceva tocmai deosebit faţă de tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe. Ba, adeseori, fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca deobicei, că avem înaintea noastră viţă română curată. Asta a şi făcut pe mulţi să susţie, din capul locului, că Huţanii nici nu pot să fie altceva decât Români ce şi-au schimbat, cine ştie cum, portul şi vorba.

Priviţi mai cu băgare de seamă, ei trădează, cu toate acestea, în amănuntele exteriorului, ceva care ne aduce aminte, oarecum, tipul mongolic sau, antropologiceşte vorbind, rasa turco-tătară.

Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţamurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine în cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termini vechi şi curat româneşti, cari se raportă mai ales la obiectele de primă necesitate, la felul traiului, la obiceiuri şi la numirile geografice din regiunea locuită de ei. Acest lucru, precum şi alte momente caracteristice, au făcut ca învăţaţi, cum, de exemplu, Miklosich, să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc, lucru care e pentru noi prea important, din punct de vedere etnologic. Astfel, găsim, în scrierea numitului filolog, „Ueber die Wanderunhen der Rumunen” (Viena, 1879), date foarte interesante, relativ la această chestie. Aceste date devin, însă, şi mai preţioase, prin întregirile ce le-a făcut, la acest studiu, un alt învăţat mai nou, profesorul Kaluzniacki, slavist şi, totodată, cunoscător al limbei şi al ţării noastre. El  scoate în relief şi examinează, cu de-amănuntul, materialul întreg de elemente române din limbagiul Huţanilor şi stabileşte, cu ajutorul concluziilor făcute, pe baza raportului intim al marelui număr de termeni româneşti cu momentele istorice şi etnografice din viaţa acestui popor, ca un ce cert, să străbunii Huţanilor din Carpaţi au fost, fără îndoială, un popor ce a vorbit, odată şi odată, numai limba românească.

Dacă aceşti Huţani din Carpaţi sunt chiar Români, de acelaşi neam cu noi, sau n-avem a face decât cu un popor de altă viţă, care a fost romanizat – cum zice Miklosich – prin faptul expansiunii puternice, spre nord-est, a elementului valah, ce s-a manifestat în decursul secolilor XII şi XIII – asupra acestui punct a rămas încă a se discuta.

Părerea cea mai acceptabilă pentru acest moment e că Huţanii prezintă resturi de Cumani, cari, pe lângă numele cel mai vechi, de Pecenegi, port, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau, cum ne spune istoricul nostru, domnul dr. Dimitrie Onciul, cea mai naţionalizată de „Guţi”, numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţiunea turcă „ul”, în Huţul.

Aceste vlăstare pribege, de rasă turanică, rămase pe urma invaziunilor din secolele XI, XII şi XIII, în regiunile adăpostoase ale Carpaţilor de nor-vest, ar fi dat, după toată aparenţa, stratul originar, din care a ieşit şi se trage populaţia interesantă huţănească, şi lucrul câştigă cu atât mai mult confirmare, deoarece ştim  că Cumanii au avut, şi ca element politic, timp destul de îndelungat, contact intim şi multiplu cu Românii. Toc Cumani erau, de altmintrelea, şi Polovţii, vecinii de la nord-vest ai Moldovei născânde. Acest lucru ni-l dovedesc, mai presus de toate, multele numiri Cumani, Comăneni, Comăneşti etc., ce le găsim atât în Moldova, cât şi în Muntenia.

În aşanumita „Cumania Nigra”, elementul românesc pare a fi fost chiar covârşitor, încât nu e deloc lucru de mirare dacă, în epoca de întemeiare a principatului moldovenesc, rămăşiţele de Cumani, să zicem Uţii, au sucombat repede influenţei etnice a Românilor şi s-au fuzionat, ca fracţie minoră, complet cu poporul românesc, pierzând, în scurt timp, limba şi, cu încetul, caracterul neamului din care se coborau.

Deşi Slavii mărginaşi n-au întârziat a cotropi, în urma multiplelor cauze ce-i împinsese a da, necontenit, năvală asupra regiunii carpatine de nord, această populaţie aflătoare, ca să zicem aşa, în deplină transformaţiune, slavizând-o, în decursul veacurilor ce s-au succedat, aproape cu desăvârşire, urmele epocii de romanizare au rămas.

Huţanii, cari, precum am zis la început, vorbesc exclusiv idiomul malorus amintit, au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbagiul lor cu o adevărată îndărătnicie, cari nu vor dispărea aşa lesne, prin faptul că-şi au punctul de plecare şi tot razămul lor oarecum legitim în denumirile orografice şi hidrografice ale solului locuit de dânşii. Căci, dacă luăm, de pildă, pe rând, cursurile celor patru ape, între care se întind regiunile locuite de Huţani, şi anume Bistriţa românească (afluentul Siretului), în partea ei superioară, ce se coboară, din teritoriul Ungariei, prin Bucovina, apoi cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul alb şi Ceremuşul negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru) sau dacă luăm şirele de munţi ce închid şi separă văile formate de aceste râuri, dăm numaidecât peste numiri ca: Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora şi altele.

Domnul Kaluzniacki, însuşi slav, precum arată numele, a depus o râvnă deosebită să demonstreze, ca nimene până acum, în toată convingerea şi cu toate mijloacele posibile, epoca de romanitate desăvârşită prin care a trecut Huţănimea Carpaţilor, cu regiunea geografică locuită de ea. În acest scop, dânsul a urmărit cu atenţie materialul de termini româneşti, constatat de Miklosich în limba malorusă, relevând şi întregind mai ales elemente din subdialectul vechi, vorbit de Huţani. Voi reproduce, aici, numai cuvintele româneşti, de caracter absolut indiscutabil, pe cari le indică domnul Kaluzniacki ca apărţiitoare în special Huţanilor şi vecinilor lor Ruteni:

arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda.

*

Dariciuc, regele huţulilor

*

 La aceste cuvinte interesante, mai vin, apoi, ca serie suplimentară: batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara, precum şi nume de localităţi şi de câţiva munţi, pe cari le-am întâlnit mai sus.

Adaog, din parte-mi, următorii termini, constataţi de mine, cu ocazia escursiunii ce am făcut-o în regiunea huţănească, în vara anului trecut: arkan, un termin despre care domnul Kaluzniacki ne spune că l-a auzit numai la Poloni, care, totuşi, există în limbagiul Huţanilor din regiunea Dolhopole-Dichteniţ-Putila; besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în în înţeles de pâne zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni.

Cu tot numărul acesta bogat de elemente româneşti, conservată cu atâta persistenţă de poporul huţănesc şi, în ciuda deducţiunilor ce era permis a face, pe baza acestui fapt, slavizarea Huţănimii a trebuit să urmeze relativ foarte repede şi s-a efectuat, pe cât mi se pare, în mod nesilit, mai mult, aşadară, prin contact căutat de ei înşişi.

Înverigaţi fiind, din trei părţi, de populaţie slavă, ca origine, şi, în acelaşi timp, aflători sub o administraţie politică asemenea slavă (ruteano-polonă), procesul slavizării a decurs în perfectă linişte, fapt care ne dă mult de gândit, când considerăm că şi elementul românesc din Bucovina de sus e împins, de o vreme, pe acelaş lunecuş primejdios de slavizare quasi involuntară. Căci se naşte întrebarea: dacă această populaţiune huţănească, despre care avem îndestule şi prea temeinice dovezi că a fost, odată, românească, conservă, cu tot slavismul aparent, cu atâta îndârjeală o sumă destul de mare de elemente limbistice româneşti, a putut să-şi transforme limba sa uzuală aşa de uşor, păstrând, în acelaşi timp, un anume stoc de vorbe din limba vorbită cu secole înainte, în ce se rezumă, dar, pe de o parte uşuriuţa părăsire a graiului vechiu şi cum se explică, pe de altă parte, tăria de conservare în păstrarea acestor vorbe româneşti vechi?

Dacă-mi este permis a mă pronunţa în această chestie extrem de dificilă şi delicată, eu aş opina că tocmai din dilema înaintea căreia ne găsim aici rezultă, cu certitudine, că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi, precum vor să probeze nişte alţi scriitori.

Huţanii sunt, precum am zis-o deja, de viţă mongolică şi, fiindcă erau nomazi, au primit, la stabilirea lor forţată sau benevolă în Carpaţi, forma de traiu care le convenea mai mult şi părea cea mai apropiată de obiceiurile lor vitale, adică cea a ciobanilor români. Şi aceştia, tocmai din pricina nomazilor invadatori (a Pecenegilor-Cumanilor) nomadizau şi ei, cu turmele lor, şi se întindeau, tot mai tare, spre locurile mai păzite, de la nord, până, în fine, au ajuns a se constitui, cu încetul, în mase compacte, în cari s-au topit şi elemente de populaţie fugară străină.

Ce puteau şi trebuiau să conserve, dar, acei Cumani, Polovţi sau Uţi, în contactul lor cu Românii, mai înainte de toate, dacă nu termini de numire pentru toate acele obiecte necunoscute, ale traiului nou, cu care erau forţaţi să se deprindă? Aceşti termini sunt, însă, precum am văzut, nume de unelte, haine, noţiuni de trebuinţă casnică şi denumiri geografice, fixate demult.

Stratul romanizator a rămas, încolo, prea slab ca să reziste celui slav, ce s-a suprapus în curând. Fond slav, însă, nu putea să fi fost în acest popor romanizat, căci, atunci, era să reiasă şi bagajul de obiceiuri, deprinderi şi numiri originale slave, presupuse, uitate, pierdute. Aceste, însă, nu au existat în formă slavă, ci erau numai cât adopţiuni româneşti şi au rămas româneşti, în ciuda întregii slavizări a Huţanilor”[5].

„Valea Ceremuşului este populată de o seminţie slavă aparte, Huţulii sau Huţanii.

Asupra originii Huţanilor s-au lansat mai multe păreri. Kaluzniacki a încercat să derive numele Huţul de la Uzi, un trib cumanic, care ar fi pătruns în Carpaţi şi s-ar fi slavizat, acolo, cu vremea. Originea aceasta, inspirată mai mult din asemănarea numelui Huţul cu Uzi, pare puţin probabilă, întrucât triburile cumanice, ca populaţiune de stepă, cu greu se vor fi putut deprinde cu viaţa de munte. În favorul acestei ipoteze ar vorbi cultul Huţanului pentru cal, singurul şi indispensabilul mijloc de locomoţie al locuitorilor de stepă. În această ordine de idei, a încercat Korzeniowski, pe la 1845, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza.

Huţanii înşişi sau Huţulii consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti.

Este adevărat că Huţulii se supără când li se zice pe nume. Ei înşişi îşi zic „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi. Mai apoi, istoricul german reveni el însuşi asupra acestei ipoteze şi propuse derivarea numelui Huţul de la românescul „hoţ”.

Noi, Românii, îi numim Huţani, de unde derivă şi numele de familie Huţan.

Într-un studiu apărut de curând asupra relaţiilor lingvistice ruteano-române, Janow susţine că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică, care, sub presiunea popoarelor din răsărit, s-au desprins din trunchiul populaţiei lehitice, ce tindea spre apus, şi se abătu în Carpaţi. În acest amestec româno-lehit începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană, care, sub presiunea hoardelor nomade, năvălitoare din răsărit, erau aruncate în Carpaţi şi care izbuti să imprime acestui amestec etnic caracterul etnic rutean.

Substratul român din acest conglomerat etnic s-a păstrat în limba huţănească şi în toponimia munţilor din valea Ceremuşului.

Elemente lingvistice româneşti sunt: glugă, cheptar, zgardă, barbânţă, boar, vataf, fiu, flecău, bucată, arcan, bârfeală, colibă, urdă, chiag, armăsar, brânză, jintiţă şi altele, tot noţiuni împrumutate din îndeletnicirile păcurăreşti ale Huţanilor, ca şi ale Românilor.

Vechea toponimie românească s-a păstrat în numele de munţi ca: Măgura, Sihla, Neagra, Ardeluşa, Lunga, Rotundul, Ţapul, Edul, Fluturică, Stânişoare, Cucul, Secătura, Cusatura, Ledescul, Văscul, Rodul, Brebănescul, Brescul, Şesul, Pietrosul etc.

Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo, Huţanii au trecut, pe la începutul veacului al 17-lea, apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Suvcevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea.

Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti.

La aşezarea lor în Moldova, Huţanii găsiră, acolo, o străveche, dar foarte rară populaţie românească, pe care ei izbutiră să o asimileze, cu concursul etnic pe care îl primeau necontenit din Pocuţia.

Naturalistul Haquet îi găsi în munţii Bucovinei, la 1788, şi află din gura primarului din Putila că strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice.

În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[6].

*

Huţuli ai Carpaţilor, odihnindu-se

*

 Naturalistul Hacquet, menţionat de Nistor, discutase cu „căpitanul sau judele locului” (Putila), care avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc. „Acest om, care, ca şi ceilalţi compatrioţi, nu avea o fizionomie prea cinstită, a fost, totuşi, destul de sincer, să ne zică într-o convorbire:

– Înainte vreme, noi, cei din munţii aceştia, eram ucigaşi şi tâlhari, dar acum ne-am deprins la muncă şi ne-am făcut mai buni.

Iar când zice el aceasta, eu am gândit: „Ar fi de dorit să fie adevărat ce zici, pentru că aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[7].

Hacquet exagerează, fiind, probabil, victima unei „pozne” a unui huţul hâtru, care nu a putut irosi ocazia de a-şi bate joc de un „domn”.

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

---