Privesc cu admiraţie câteva ouă încondeiate undeva, într-un cătun aproape uitat, de pe Obcinile Bucovinei. Pe înălţimile domoale şi-au găsit rost şi loc de trai după pofta inimii huţulii, o etnie ciudată, iţită din pagini de istorie şi vremuri îndepărtate aici, în Bucovina. Între tradiţiile lor de căpătâi, încondeierea ouălor de Paşti stă la loc de frunte. Modelele armonioase întipărite cu ceară şi culori pe coajă de ouă ascund simboluri şi semnificaţii pierdute în ceţurile înşelătoare ale timpului. Singurul adevăr incontestabil este că aceste mesaje transmise din străbuni se adresează credinţei creştine, înfăptuirii binelui universal şi frumosului menit a bucura spiritul.
Desigur, timpurile au influenţat imaginaţia artistică a celor dăruiţi cu harul încondeierii, dar motivele şi simbolurile tradiţionale au fost preluate şi integrate în noile modele imaginate. Culorile vii, pline de energii subtile, completează puterea de impresionare pe care o au aceste adevărate opere de artă populară. Iar gândul mă duce la meşterii din vechime, care nu aveau la îndemână „farbe” (culori) atât de performante, dar obţineau rezultate considerabile utilizând, fără a avea cunoştinţe de chimie, culorile naturale, obţinute empiric din diferite plante ale căror proprietăţi s-au transmis, cu mare grijă, de la o generaţie la alta. Caracteristice pentru huţuli erau culorile roşu, galben, brun şi negru. Acestea se obţineau prin fierberea unor plante sau părţi din plante, bine cunoscute femeilor care se îngrijeau din vreme să le procure din natură. Astfel, pentru culoarea galbenă erau de trebuinţă rădăcinile de ştevie, florile de păpădie, cojile de ceapă.
Roşul era obţinut din amestec de sovârv cu coajă de măr pădureţ. Pentru culoarea neagră se foloseau flori de tei sau coji de nuci verzi. Mai era utilizată scoarţa de arin, urzica, frunzele de frasin, diversitatea botanică oferind celor care îi cunoşteau tainele, suficiente materiale necesare producerii „farbelor”. Dar huţulii cunoşteau şi alte secrete. De pildă, ştiau că păstrăvii se pot păstra fără să se altereze un timp mai îndelungat, înveliţi în urzică şi ferigă. Carnea fie ea de animal domestic sau de vânat, dacă nu o puneau în cofăiele scufundate în răcoarea izvoarelor puternice din munte, o atârnau la afumat în podurile caselor, după ce o îmbrăcau bine în sare. Sau, dacă se impunea păstrarea îndelungată, o perpeleau prăjită în untură, o puneau în budacă şi o acopereau cu untură topită, ca să fie ferită de contactul cu aerul. Făina de grâu, de secară sau de împrumut, pe care gospodinele o păstrau cu sfinţenie în lăzi sau ciubere speciale, să fie pentru pâinea şi pasca de neînlocuit în coşul cu bucate pentru sfinţit de Paşti, era cernută de mai multe ori ca să-şi păstreze prospeţimea. Cât priveşte alimentele provenite din activitatea tradiţională de păstorit, este recunoscut faptul că huţulii au excelat în producerea şi păstrarea lor. De la producerea caşului prin utilizarea cheagului din stomac de viţel sau miel, la pregătirea pentru păstrare a brânzei, în burduf sau bărbâncioară sau în zer, până la producerea deliciosului lapte acru, căruia huţulii îi spun „huslinca”, toate etapele parcurse utilizau materii naturale, fapt care făcea ca produsele lor să fie de o înaltă calitate nutritivă şi la fel de sănătoase.
Huţulii, neamul care adoră vorbirea în pilde, nu ştiau o boabă de chimie şi mâncau sănătos. Şi trăiau sănătos. Şi erau sănătoşi. Azi cunoaştem o sumedenie de lucruri despre elementele şi compuşii chimici care ne pătrund adânc în trup şi în sănătate. (autor: Casian Balabasciuc)
