Povestea a început în februarie 1968, când în fruntea Comitetului regional pentru cultură şi artă a fost numit Eugen Pleşca, fiul unui fost chiabur din Cristineşti, cu studii liceale anterioare instaurării comunismului. Profesor, prozator cu opera rămasă în manuscris („Mărăcinii”, „Meandre”, „Izbânda”, „Onisim”, „Nevoia de unison”, „Solemnitate”, „Aşa mi s-a părut că-i bine”, „Singura soluţie”), Eugen Pleşca a impus ca adjunct al său, la Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă, cum se numea, acum, fostul Consilierat judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, pe poetul transilvan Marcel Murcşeanu, adus la Suceava de Platon Pardău şi care avea să fie iniţiatorul primului eveniment cultural provincial de marcă, reprezentat de expoziţia cu lucrări de Ţuculescu, din 1965.
Pleşca dorea şi un alt eveniment cultural important, drept pentru care, în biroul secretarului regional cu propaganda, Ştefan Panaitiu, aveau loc dese discuţii, între Pleşca, Panaitiu, Mureşcanu şi Alexandru Toma, pe atunci activist de partid, diriguitorul vieţii culturale şi publicistul de mai târziu. Acolo, în biroul secretarului Panaitiu, activist controversat, dar dornic de a se impune, s-a născut ideea unui concurs naţional de poezie, care să poarte numele lui Nicolae Labiş, idee dezbătură, cântărită şi pusă în practică, apoi, după o consfătuire tovărăşească, la care au luat parte şi George Sidorovici, şi Platon Pardău, şi Octav Monoranu, şi Ion Paranici, şi Mihail Iordache, şi George Damian, şi Dimitrie Loghin, şi George Macovei, şi Ştefan Pintilie, şi alţi tovarăşi din sistemul culturii şi al propagandei, sub preşedinţia lui Ion Siminiceanu.
Pentru că „memoria lui Labiş se cere cinstită pe aceste meleaguri unde urmele sale stăruie vii” (Caiete, pg.5, Mureşeanu), ediţia întâi a Concursului de poezie „Nicolae Labiş”, primul concurs literar durabil din România postbelică, s-a finalizat, la Suceava, în perioada 1 iulie – 5 august 1969, când responsabil cultural judeţean devenise, deci, Ion Siminiceanu, viitorul ultim ambasador comunist în Cuba.
Primul juriu al concursului a fost format din Veronica Porumbacu, Grigore Hagiu, Dragoş Vicol şi Marcel Mureşeanu, iar patrimoniul ineditei întâmplări culturale a pus la temelie „un material inerent diferenţiat, oscilând între expresia naiv-plată şi imaginea şocantă şi originală, între versificări programatice şi poeme inspirat decantate” (op. cit., pg.5).
A doua ediţie, desfăşurată în perioada 30 iunie – 16 august 1970, deci fără să se ţină cont de aniversările iernatice ale poetului (dar Marcel Mureşeanu, iniţiatorul concursul şi membru al tuturor echipelor de jurizare de până acum, n-a confundat niciodată praznicul cu sărbătoririle, considerând că Suceava are obligaţia zilnică de a-şi tot cinsti nemuritorii), deci a doua ediţie a concursului desfăşurat „sub numele prestigios al poetului „Luptei cu inerţia” polarizează alte energii creatoare”, devenind o adevărată sărbătoare naţională a poeziei tinere.
An după an, concursul consacră nume, chiar dacă ierarhiile stabilite de jurii aveau să fie, ulterior, modificate de realitate (Matei Vişniec sau Nichita Danilov, de exemplu, primesc doar câte o menţiune). Dar, în ciuda subiectivismului justificat al atitudinilor colective faţă de teritoriile poetice din ce în ce mai proaspete şi, tocmai de aceea, mai durabile, concursul care ţine sus, deasupra patriei, flamura lui Labiş îşi împlineşte scopul, pentru că generaţiile de tineri poeţi deja clădesc „în vis câte ceva”, adică „o treaptă pentru scara spre tărie” („visul pentru o lume mai bună”) spre o „altă planetă, imensă, străină şi grea”.
Subiectivismul colectiv al juriilor este pe deplin explicabil, consacraţii de pe un anume teritoriu poetic judecând, uneori, „după gândul orfanilor” şi nu după cel al „adevărului”, şi asta din simplul motiv că „adevărul” generaţiilor poetice consacrate în comunismul brutal nu mai este acelaşi cu al generaţiilor care, pentru că „nu şi-au purtat umbra zadarnic prin lume”, pentru că şi-au aflat fericirea „în căutarea desăvârşirii”, aveau să tragă cortina amurgului peste „totul plin de cântece comune”, inclusiv peste comunism, printr-o transfuzie de tinereţe în atitudinea faţă de viaţă, „nemuritorul sânge-n constelaţii” făcând să apară „opere din ce în ce mai desăvârşite” în „povestea (care) începe pe alte tărâmuri”.
Poeţii tineri, care se consacră sub flamura lui Nicolae Labiş, sunt toţi, fără nici o excepţie (aşa-zisele compromisuri imputaţi-le politrucilor, nu poeţilor!) cei care vor închega, prin opere, conştientizarea necesităţii „luptei cu inerţia” până la revoltă, până la eliberare. Iar primii care se lasă molipsiţi de revolta aceasta, ce-i drept receptată doar ca drept (aproape juridic) al priorităţii artei faţă de mesaj, sunt chiar salariaţii instituţiilor care asigură, an de an (adesea provocând iritarea activiştilor de partid), continuitatea concursului.
„Acest concurs s-a născut demult, se zice că a fost cel dintâi, el a trecut prin multe răscruci, pe acele locuri şi timpuri, a fost crucificat uneori. Casa poeziei s-a zidit greu, urmele zăbrelelor de la ferestrele ei se mai văd încă” (Mureşeanu, „Caiete”, 1989-1990, p. 3). Numai că „urmele zăbrelelor” nu reprezintă, de fapt, decât cenzurări de circumstanţă, disimulări, prin modificarea titlurilor sau a unor expresii din textele poetice, ale îndepărtării actului cultural de la ţelul fixat de ideologii partidului. Adică, deşi trebuia să fie un festival al „cântecului nou”, care să preamărească de zor comunismul, Concursul „Labiş” a fost, cel mai adesea, un fel de evadare, un mod de a sparge zăbrele pentru a împrăştia asupra zilelor lumină. O lumină din care, la Suceava şi la Mălini, mulţi s-au împărtăşit, anual, şi nu mai puteau trăi fără ea.
Tocmai de aceea, în decembrie 1989, când culturnicii din Bucureşti au decis suspendarea concursului, la Suceava toţi au făcut pe surzii, invitând premianţii, pentru o discretă festivitate de premiere, în ziua de 22 decembrie 1989.
Concursul naţional de poezie “Nicolae Labiş”, cel mai vechi (ignor, deşi înseamnă o tradiţie din care se trage, Concursul „Iconar”, întemeiat de Mircea Streinul, Traian Chelariu şi N. Tcaciuc-Albul, în 1932, din inţiativa şi cu sprijinul lui Ion I. Nistor) şi cel mai durabil (cu condiţia să nu-1 disipăm în pelerinaje festiviste precum in anii din urmă şi în tot felul de alte oportunităţi de fals dialog cu lumea literară românească), a adus la Suceava mai toate marile valori ale literaturii române: Sergiu ADAM (1980-1995, 1998-2002), Adrian Alui Gheorghe (1998), Andi ANDRIEŞ (1981-1986, 1994-1995), George BĂLĂIŢĂ (1975-1979), Crăciun BEJAN (1980-1982, 1984, 1988), Al. CĂPRARIU (1983), Radu CÂRNECI (1970-1975), Dumitru CHIRILĂ (1983), Cătălin CIOLCA (1994), Al. CISTELECAN (1985), Ion CRISTOFOR (1992-1994,1998), Constantin CUBLEŞAN (1976), Virgil CUŢITARU (1980), Daniel DIMITRTU (1985), Alexandru DOBRESCU (1991-1994), Gellu DORIAN (1998), Nicolae DRAGOŞ (1976), Gabriel DIMISIANU (1982), Anghel DUMBRĂVEANU (1975, 1980-1994), Nicolae Dan FRUNTELATĂ (1981), Laurenţiu FULGA (1977, 1983), Ion GHEORGHE (1977-1980, 1983-1985), Grigore HAGIU (1969), Ilarie HINOVEANU (1988), Ion HOREA (1977-1979, 1981-1985, 1988), Mircea Radu IACOBAN (1975-1979), Negoiţă IRIMIE (1981, 1991), Carmelia LEONTE (1995, 1998, 2001), Liviu LEONTE (1975-1979), Cassian MARIA SPIRIDON(1998), Mihai NEGULESCU (1988), Platon PARDĂU (1976-1977), Marian POPA (1980), Dumitru Radu POPESCU (1976, 1978, 1988), Veronica PORUMB ACU (1969), Nicolae PRELIPCEANU (1975-1980, 1982-1986), Nicolae SAVA (1998), Artur SILVESTRI (1988), Constantin SORESCU (1988), Corneliu STURZU (1976-1979, 1981-1983, 1988), Virgil TEODORESCU (1972-1975), Gheorghe TOMOZEI (1990-1995), Marius TUPAN (2002), Aurel TURCUŞ (1986), Nicolae TURTUREANU (1980-1981,1983-1994), Gheorghe ŢĂRNEA(1986), Ion ŢUGUI (1975-1983), Laurenţiu ULICI (1975-1979, 1981-1984, 1986-1988), Mihai UNGHEANU (1982-1983), Cornel UNGUREANU (1982), Lucian VALEA (1983), Lucian VASILIU (2002), Dragoş VICOL (1969-1981), Horia ZILIERU (1969-1975, 1980, 1986) şi, desigur, lungul şir de invitaţi, din anii în care mi-am aut-interzis accesul la un astfel de festival.
Sub zodia aceasta, a iniţierii prin confirmarea altora, scriitorii suceveni au putut intra în contact cu lumea literară românească, construind un sistem de relaţii (cel mai adesea pe baza tradiţionalei ospeţii bucovinene, definită sublim de afinată) şi punând bazele unor trainice prietenii. Jurizările, simpozioanele pe teme literare, ospeţele, festivităţile de premiere, toate acestea le-au deschis paginile revistelor literare din întreaga ţară, în care au aburcat o literatură onorabilă, dar, de cele mai multe ori, sub valoarea celei care, cu ocazia concursurilor, primea, la Suceava, prima confirmare.
Şi, astfel, în revistele „Ateneu”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Meridianul Timişoara”, „Banatul”, la editurile „Junimea”, „Omnia”, „Augusta” etc. s-au putut afirma „marii” scriitori de opere cenuşii ai Sucevei ultimei jumătăţi de veac.
Presa locală, începând cu „Zori noi”, „Crai nou”, „NordPress”, „Curierul de Suceava”, „Monitorul de Suceava”, „Obiectiv – Vocea Sucevei” etc. s-au străduit, după puteri, să monotorizeze fenomenul cultural reprezentat de Concursul (Festivalul) Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, fenomen care are la temelie, pe lângă eforturile, cel mai adesea omagiale ale liricilor, şi pe cele ale bugetarilor din sistemul culturii (oameni admirabili în generozitatea şi în excesul de patriotism local cu care slujesc în templul artelor, contribuţia scriitorimii locale în formare şi afirmare, prima beneficiară, de altfel, a acestei deschideri spre viaţa literară naţională).
Din juriile concursului-festival, au făcut parte, pe lângă Marcel MUREŞEANU, iniţiator, organizator şi membru al juriului în fiecare an, scriitorii şi publiciştii suceveni Florin BRATU (1979-1980, 1985), Ion BELDEANU (1981-2002), Nicolae CÂRLAN (1999-2000), Dorin CURECHIANU (1988), George DAMIAN (1970, 1978-1995), Viorel DÂRJA (1982), Mircea A. DIACONU (1998), Mihail Iordache (1981-1983,1985-1993), Gheorghe LUPU (2000), Radu MAREŞ (1988), Ion PARANICI (1975-1979, 1984-1985), Constantin PRICOP (1984), Adrian Dinu RACHIERU (1988-1991,1994-1998, 2001), Victor Traian RUSU (1988-1995, 2000), Alexandru TOMA (1975-1980), Ion ŢĂRANU (1982).
De regulă, în juriile concursului au fost invitaţi scriitori din redacţiile unor reviste literare, care, acordând câte „un premiu de revistă”, publicau poemele tânărului poet premiat de revista respectivă.
Singurul scriitor din România care a încercat mai mult decât atât a fost timişoreanul, de origine bucovineană, Adrian Dinu RACHIERU, care, în Editura „Augusta”, a izbutit să valorifice şi manuscrise ale unor tineri poeţi, „partea leului” revenind, totuşi, scriitorimii bucovinene deja consacrată.
Marii scriitori români care n-au lucrat niciodată la o revistă literară nu au fost invitaţi în Suceava veşnicului oportunism festiv.
Dacă doriţi să vedeţi un reportaj al ediţiei din acest an a Festivalului „Nicolae Labiş”, faceţi click aici, iar dacă vreţi să citiţi una dintre cele mai bune cronici a festivităţilor de premiere, faceţi click aici.