De regulă, oricât de semnificative ar fi valurile de emigranţi străini care se stabilesc într-un anumit loc, ei adoptă, în primul rând, tipul de locuire specific, rod al determinanţilor geografic, climateric şi, desigur, social şi istoric. Prin urmare, casa tradiţională moldovenească, de inspiraţie urban-armenească, diferenţiată vag pe vetre de locuire, este şi casa tradiţională a huţanilor şi rutenilor din judeţul Suceava, aşa cum este şi a românilor din întreg nordul moldav.

Înainte de toate, sunt obligatorii câteva observaţii. Bordeiul, fie din bârne, fie din împletituri de nuiele sau din vălătuci, poate fi făcut de oricine, reprezentând o iniţiere preistorică (mitul lui Pelasg) lesnicioasă şi care nu presupune cunoştinţe meşteşugăreşti deosebite. Casa, însă, cu o cameră şi tindă sau cu două camere şi tindă, presupune meşteşug, deci ucenicie, iniţiere, deci un patrimoniu de îndeletniciri urbane, nu săteşti.

În ce priveşte casa ţărănească a românilor, a huţulilor şi a rutenilor, valoarea ei indiscutabilă constă şi în statutul de mărturie vie a coexistenţei târzii a preistoriei cu istoria, în acelaşi spaţiu al ruralităţii est-europene, dar şi în multipla ei încărcătură mitologică, inclusiv de eresuri („credinţe”), şi ele de origine ancestrală. Iar mărturiile care fac referiri la „poporul român”, cu trimitere directă la ruralitatea bucovineană a ultimelor 5-6 veacuri, înseamnă o mărturie şi despre modul de viaţă rutean şi huţan, rutenii formând, conform letopiseţelor, relatărilor călătorilor străini şi recensămintelor din 1772 (cu reproduceri de nume) şi din 1774 şi 1775, importante componente a satului tradiţional bucovinean

„Erau vremuri pe când poporul român, ca popor de păstori, pribegea cu turmele sale pe-ntinsele plaiuri şi şesuri ale pământului românesc şi nu-i era îngăduit să se bucure de o viaţă mai paşnică.

E de altă parte, năvălirea popoarelor flămânde şi pustiitoare, care veneau potop şi ca un vifor înfricoşat asupra Românilor, jefuind şi prădând totul ce le pica în cale, îi obligă ca să-şi ia refugiul în creierii munţilor, iar, în urmă, doar vetrele cu cenuşă mai vesteau pe unde au fost adăpostiţi. Aici, în adăpostul codrilor şi la umbra măgurilor, puteau fi mult mai siguri, cu puţinul lor avut şi cu viaţa lor, decât pe-ntinsele şesuri, unde, dinspre răsărit, se aşterneau ca volbura urdiile sălbatice.

Veniră, însă, şi alte vremuri. După această grea încercare, ce-o avuse de îndurat neamul nostru, veniră şi timpuri mai bune, mai paşnice. Hoardele barbare trecuseră şi poporul român începu a se gândi la o viaţă mai ticnită şi mai statornică. Pe lângă viaţa de păstor, cu care era obişnuit, sosise timpul ca să se poată ocupa şi cu agricultura, punând, prin aceasta, temelia pentru o viaţă stabilă, punând baza unei culturi, care prevestea trăinicia neamului ce vine.

Ei se coboară de prin munţi, care, prin secole, i-au scutit de totală pierzare, prin văile mai adăpostite, unde, în locul colibelor, acoperite cu frunzare sau scoarţă de copac, începură a-şi clădi, din bârne mai groase şi necioplite, locuinţe mai trainice.

Străbunii noştri, ca fii credincioşi ai munţilor, au înţeles că prindă frumosul din natura împrejmuitoare şi să-l întipărească pe lucrurile lor, ce le aveau pe atunci, pentru viaţa simplă ce o duceau. Ca locuitori ai regiunilor muntoase, Românii au început a prelucra lemnul pentru case şi alte clădiri din lemn şi a face din lemn felurite acareturi, ce dovedesc, până-n prezent, un simţ pentru frumos, un simţ artistic.

Un strălucit document despre comorile de artă ţărănească ni-l dau lucrările arhitectonice ale ţăranului român. Acestea ne arată că străbunii noştri, deja în acele vremuri mohorâte, aveau o netăgăduită înclinare pentru artă şi simţul frumosului. Şi acest gust pentru arhitectura ţărănească s-a dovedit îndeosebi la locuitorii părţilor muntoase, s-a dovedit în părţile bogate în lemn, unde mai că fiecare vale, fiecare sat, se deosebeşte prin modul de clădire.

În munţi, unde prelucrarea lemnului e una din ocupaţiile de căpetenie ale poporului, se află clădiri caracteristice, clădiri autohtone, care, atât în privinţa tehnică, cât şi în cea estetică, ne-au rămas, până în ziua de astăzi, ca o vie mărturie despre gustul estetic al ţăranului român.

Ce privelişte măreaţă şi încântătoare se dezvăluie înaintea ochilor, când, în decursul unei călătorii, ni se oferă ocaziunea de a vedea satele locuite de Români, situate pe mănoasele şesuri şi plaiuri româneşti, scăldate în razele aurii de soare şi peste care domneşte atâta pace plină de evlavie şi de sfinţenie!

Şi-n aceste sate, cu ale lor modeste căsuţe, care ocrotesc un popor, cu toate nevoile şi suferinţele, cu toate bucuriile lui şi unde generaţiuni întregi de oameni se perindă pe calea veciniciei, stau, sporadic, monumentele de o veche arhitectură ţărănească. Sunt casele vechi ţărăneşti, făcute de mâna chibzuitoare a străbunilor noştri, încă cu veacuri înainte. Ele se înfăţişează, faţă de celelalte case ale satului, atât de demn şi atât de serios!

Simple de tot şi naive, în privinţa arhitectonică, se înfăţişează ele ochiului simple ca şi viaţa ce-o duceau străbunii, pe acele vremuri. De ele stă strâns legată viaţa lor sufletească, în ele se oglindeşte viaţa culturală şi socială, de pe acele vremuri.

După zisa bătrânilor, mai toate casele vechi ţărăneşti sunt făcute pe loc, adică din copaci tăiaţi de pe acelaşi loc, unde s-a clădit casa; căci locurile, pe unde, astăzi, se înşiră idilice sate şi se ridică fruntaşe oraşe, erau, pe acele vremuri, neatinse de mâna omenească. Peste ele se întindeau păduri întinse şi codri seculari.

Casele vechi ţărăneşti erau, ca şi acum, situate cu faţa spre miazăzi şi făcute din bârne necioplite, clădite, de-a lungul, în direcţiune orizontală, una peste alta şi încheiate, la cornuri, în cheutori, astfel că capetele bârnelor se prelungeau, cu 15-25 cm, peste cornul casei. Li se zicea şi case în cheutori sau în cheutori cu urechi. Existau, însă, pe acele vremuri, şi case cu stâlpi verticali şi cu pereţi împletiţi din nuiele şi unşi cu lut. Lungimea caselor vechi era de 5-8 m, iar lăţimea, de 3-5 m.

În cele mai multe cazuri, pereţii casei nu erau tencuiţi pe dinafară. Se aflau, însă, şi case cu pereţii tencuiţi, pe dinafară, cu lut şi daţi, în loc de var, cu mal alb sau humă, după cum i se zice la ţară, o culoare cenuşie-deschisă.

Un brâu piedestal, tras cu mal albastru, forma trecerea, de la temelie sau prispă, la pereţii casei. Jos, la temelie, împrejurul casei, era prispa de lut, de obicei cercuită cu bârne şi prinsă, la cornuri, cu cheutori. Prispa, pe care poporul român, în conservatorismul său, a păstrat-o, din acele vremuri, până în zilele noastre, o vedem, şi astăzi, la cele mai multe case ţărăneşti. Înălţimea ei era de 35-60 cm, iar lăţimea, 40-80 cm. Ea servea, pe de o parte, ca scut pentru temelia casei, contra gerului şi a frigului, în decursul iernii, iar pe de altă parte, în anotimpurile calde de peste an, ca loc de şezut, ca masă, ba chiar şi ca pat pentru dormit. Pe ea vezi, şi-n zilele noastre, bătrâni îngânduraţi şi încărunţiţi de apăsarea vremurilor grele, reamintindu-şi păţaniile vieţii sau ţinând sfat cu ai săi despre cele ce-o să aducă ziua de mâine.

În seri frumoase de vară, când soarele îşi trimite ultimul salut, de după crestele munţilor, îşi întind bătrânii, cu toţi glotaşii, masa lor de seară, pe prispa casei. Se-nşiră, pe-ntrecute, în povestiri, snoave şi glume, care le fac bucatele simple atât de gustoase. Astfel se petrec, până ce noaptea tăcută, cu aripile ei cernite, îi ademeneşte la odihnă. Tăcere sfântă învăluie toată firea! Ici, colea, doar un glas de fluier, doinind, sau glasul privighetorilor mai tulbură tăcerea nopţii. Şi, la aceste melodii, se odihnesc ei, după munca zilei, atât de dulce, pe prispa casei, până ce, din nou, amurgul dimineţii îi deşteaptă, din lumea visurilor, la o muncă nouă.

Astfel, de prispa casei e legată o mare parte din viaţa ţăranului nostru. Chiar când zbuciumările unei vieţi de muncă şi suferinţe îşi cer tributul lor, când aceste îi rup firul vieţii, tot pe prispa casei ţi se desfăşoară durerosul tablou, când îl vezi pe ţăran, rece şi cu faţa galbenă ca ceara, aşezat, cu faţa-n sus, pe prispă, şi cu mâinile chinuite încrucişate, de veci, pe piept.

Acoperişul afumat al acestor case vechi, case cu streaşina lor lată, era în patru table sau în patru laţi. Ele se compuneau din patru table, şi anume din două table în formă de trapez, iar două în formă triunghiulară. Prin fumul ce ieşea din cahla hornului şi se înfunda în podul casei, până ce, prin deschizături anume lăsate, îşi afla ieşirea, acoperişul acestor case era bine conservat şi putea rezista prin timp îndelungat putrejunei.

Acoperişul caselor ţărăneşti este de tot tipic şi caracteristic. Nicicând nu-i vedea, la ţăranul român, case cu acoperişul în două table sau în doi laţi, după cum îl găseşti la casele Nemţilor.

Pe acele vremuri, se acopereau casele bătrâneşti cu scânduri, despicate numai din secure din trunchiul unui copac, îndeosebi, însă, se acopereau ele cu draniţe foarte lungi, de o lungime de 1,5-2 m. Aceste draniţe lungi erau puse, una peste alta, pe prăjinile sau leaţurile cioplite, ce erau întărite cu pene de lemn de căpriorii casei; iar, ca să nu le ia vântul, se puneau, curmeziş, la capătul acestora, prăjini sau căpriori subţiri, care se întăreau, apoi, bine cu gânjuri, de leaţurile de dedesubt. Mai târziu, când uneltele de fier au ajuns a fi mai cunoscute – în cazul acesta, sfredelul – ele se sfredeleau şi se întăreau de leaţuri cu cuie de lemn, şi anume cu cuie din lemn de tisă, tei sau şi răchită. Cei mai bogaţi le drăniţiau cu cuie de tisă, cei mai sărmani, cu cuie de răchită.

După ce ţiganii fierari se încuibaseră prin satele româneşti, după ce fierul şi aplicarea lui ajunse a fi cunoscută poporului, se drăniţiau casele ţărăneşti şi cu cuie de fier, făcute de ţigan…

La streaşina acoperişului, din faţa casei, atârna prăjina, legată de vârful căpriorilor cu gânjuri. În unele părţi, se numeşte această prăjină şi drughină, grindă, rudă sau şi rudiţă. Ea serveşte pentru atârnarea schimburilor, a hainelor, precum şi a altor lucruri.

 

Modeste de tot erau cerinţele poporului român, pe acele vremuri, modest întocmită era şi casa lui. Afară de tindă, ce era situată înspre apus, mai era încă o odaie, pe care o întrebuinţau bătrânii ca odaie de locuit. Această odaie, căreia îi ziceau şi „casă”, se afla înspre răsărit.

O uşă simplă de lemn, făcută din scânduri, despicate din trunchiul unui copac şi netezită numai din secure sau bardă, forma intrarea în tinda întunecoasă şi, de obicei, fără fereşti. Această uşă joasă şi îngustă era de o înălţime de 1,70-1,90 m şi de o lăţime cam de 70-85 cm. Ea era cu ţâţâni şi încuietoare de lemn, şi prinsă numai în cuie de lemn.

 

Astfel mai toate lucrurile, mai toate acareturile şi sarsamurile, ce le aveau Românii, pe atunci, astfel toate înjghebările atât de originale, de pe acele vremuri, erau executate numai din lemn. Aşa aflăm, şi-n zilele noastre, care vechi de lemn, pluguri de lemn, precum şi felurite acareturi pentru economia ţăranului nostru, pe care bătrânii le ţin ca o mărturie vie a acelor vremuri.

Atât la ţară, cât şi, îndeosebi, în părţile muntoase, se găsesc, încă, multe uşi cu încuietoare (broască) şi cheie de lemn, atât de artistic construite, că nimeni n-ar fi în stare să le deschidă, afară de stăpânul cheii. Şi câte alte lucruri vechi, câte obiecte frumoase, din vechiul mobilier ţărănesc, nu se pot afla, încă şi astăzi, împrăştiate pe la ţărani!…

Spre asigurarea contra oamenilor răuvoitori, în acele vremuri de puţină siguranţă personală, se trăgea, în decursul nopţii, la uşă, zăvorul, de obicei, un par gros şi tare, care prindea, de-a curmezişul uşii, din perete în perete. Atari zăvoare se pot afla, încă, sporadic, pe la casele bătrâneşti, precum şi la porţile de intrare ale vechilor mănăstiri din ţară (Putna, Vatra Moldoviţei).

Pragul de la uşa tinzii era foarte înalt; el servea şi ca loc de şezut.

Tinda casei, un spaţiu de o formă dreptunghiulară, de întindere de 8-10 mp, servea, pe atunci, totodată şi ca cămară. Aici păstrau bătrânii felurite lucruri pentru trebuinţele casei. Ea era, jos, nisipită cu pământ şi unsă cu lut, iar sus, despodită sau desfundată, aşa că puteai să ai privire liberă în podul casei. Din tindă, era, pe o scară simplă, suişul în podul casei, care, de asemenea, servea ca loc de păstrare pentru felurite lucruri. Aici ţineau bătrânii, în obroace, bine păstrate bucatele, iar în desagi, hainele şi schimburile lor, precum şi alte lucruri.

O uşă de tot modestă şi simplă, cu un zăvoraş de lemn, o uşă din scânduri simplu netezite, numai din secure sau bardă, forma intrarea în „casa” ţăranului. Călcând în această încăpere patriarhală, în care străbunii noştri şi-au trăit viaţa ce le-a fost îngăduită, eşti, inconştient, stăpânit de simţăminte pline de evlavie şi veneraţiune faţă de această încăpere.

Aici, fiecare ungher, fiecare lucru, fie el cât de primitiv, cât de neînsemnat, îşi are povestea sa. Această odaie, de o suprafaţă cam de 16-18 mp şi de o formă aproximativ pătrată, era, jos, nisipită cu pământ şi unsă neted cu lut. Sus, la o înălţime de 1,70-2,00 m, se află podul casei sau tavanul, făcut din scânduri, simplu netezite şi puse, una lângă alta, peste grinzile sau drăgarii casei. În direcţia crucişă a grinzilor, se află, pe de dedesubtul acestora, grindariul sau coarda, după cum o numesc prin alte părţi, pe care se păstrau felurite lucruri casnice, precum şi fel de fel de flori şi plante bune de leac şi descântec.

 

Tot mobilierul, original şi simplu, era orânduit, de obicei, în jurul odăii, pe lângă pereţi, aşa că mijlocul odăii rămânea mai mult liber, ceea ce da ochiului privitor o înfăţişare atât de plăcută.

 

Îndată, la intrare, în cornul odăii, din stânga, era legendara vatră bătrânească, cu hornul şi cuptorul, iar în cornul din fund, tot din stânga, era aşezat patul, cu stâlp în pământ şi prins de pereţii casei. De la pat, se întindeau în jur, pe lângă pereţii casei, până-n dreptul uşii, laiţa de şezut, pe care se afla şi lada bătrânească.

În peretele de către miazăzi, se aflau, de obicei, două ferestuici micuţe, făcute aproape una lângă alta, iar pe cel de către răsărit se afla numai o ferestuică, adese, însă, şi două. Ele erau puse sau pe dinafară, sau pe dinăuntru, şi, la mijloc, prevăzute cu o cruce de lemn. Li se ziceau fereşti în cruci. Aceste ferestuici erau, de obicei, pe acele vremuri, prevăzute şi cu obloane de lemn, care, iarna, se închideau, în decursul nopţii. Ele erau de o formă aproximativ pătrată şi de o mărime de 25-40 cmp, aşa că cu anevoie ar fi putut intra prin ele un om înăuntru. Ca transparent, la aceste ferestuici mici, servea o piele de bârdâzan sau burduf, prin care numai anevoie străbătea lumina zilei, răspândind în odaie o lumină mistică, ca vremurile de pe atunci.

Noaptea, petreceau bătrânii, adunaţi în jurul vetrei străbune, la scânteia focului vecinic nestins. Îi vedeai cum, cu fachia de mesteacăn aprinsă, în mână, îşi pregăteau bucatele, îi vedeai cum, la lumina roşietică a focului, se aşează la ospăţ, în jurul vetrei.

Aici, în jurul vetrei străbune, ascultau cei tineri, cu nesaţ, din graiul cumpănit al bătrânilor, în nopţile lungi de iarnă, frumoase poveşti, despre Feţi-Frumoşi, cu părul de aur, despre Ileana Cosânzeana, despre luptele voinicilor cu zmeii şi balaurii, iar para şerpuitoare a focului de pe vatră făcea să joace umbre fantastice prin odaia întunecoasă şi pe pereţii ei mohorâţi.

Erau atât de frumoase acele vremuri, cu lumea lor de poveşti, care ne-au rămas până în vremurile noastre ca nişte scumpe mărgăritare pentru mitologia poporului român. Însă veneau şi clipe vitrege, clipe de grea încercare, asupra neamului nostru.

În acele timpuri nesigure, străbunii noştri erau necesitaţi să grijească pentru asigurarea vieţii şi a avutului lor. Ei îşi întocmiră astfel şi vechea lor casă. Aşa aflăm, încă şi astăzi, la unele case bătrâneşti, „tainiţe”, adică încăperi tainice, numai de dânşii ştiute şi cu intrare secretă.

Tainiţe se află şi la vechile mănăstiri, pentru scutul călugărilor, în timp de primejdie. Tainiţa casei bătrâneşti se afla, de obicei, în partea de miază-noapte a casei şi era despărţită prin un perete, în care se află şi intrarea secretă. Această intrare secretă era, din casa de locuit, pe sub pat, pe după cuptor sau şi prin podul casei. Din cauza întocmirilor lor, le şi spun ţăranii, în zilele noastre, „case tâlhăreşti”. În aceste tainiţe, care aveau o înălţime cam de un metru, îşi păstrau bătrânii cele mai scumpe odoare, ca: haine, arme, bani şi celelalte lucruri preţioase, adese îngropate în pământ sau prin pivniţe secrete.

Aceste case vechi, în simplicitatea lor, aceste monumente patriarhale ale străbunilor noştri, stau, şi astăzi, sporadic, prin cele sate ca o vie mărturie a vremurilor din trecut. Poporul român, conservativ în cele ce a moştenit de la ai săi, a ştiut a păstra, cu credinţă statornică, vechiul meşteşug de clădire. Iar astăzi, dacă aruncăm privirile noastre asupra caselor ţărăneşti, presărate, atât de pitoresc, pe văile mănoase şi pe cele plaiuri, înconjurate de plăcuta verdeaţă a munţilor, vom observa, în privinţa arhitecturii ţărăneşti, o mare schimbare, un mare progres spre bine. Acest progres, care nu se atribuie unei influenţe exterioare, a purces de la însuşi poporul român. Pe când, în mare parte, pitorescul costum naţional şi lucrările textile femeieşti sunt nefavorabil influenţate de motive străine, importate, în sânul poporului nostru, din alte părţi, arhitectura ţărănească, casa ţărănească, se prezintă ochiului încă într-o vergură originalitate. Popoarele din Vest, locuitoare pe unde valurile culturii au nimicit arta naivă a poporului de la sate, nu se mai pot mândri cu o arhitectură ţărănească. Urmaşi străbunilor noştri au ştiut să îmbogăţească arhitectura moştenită cu picuri curaţi, izvorâţi din simţirea şi cugetarea lor senină de ţăran. Astăzi, conform timpului, referinţelor şi cerinţelor de trai ale ţăranului nostru, ne apare casa lui, ce se află înconjurată de frumoase livezi şi grădini roditoare, primenită într-o altă haină.

Şi acuma, ceva despre clădirea şi modul clădirii casei ţărăneşti, ceva despre credinţele frumoase, păstrate, încă din vremurile basmelor, în sânul poporului.

Pentru clădirea casei, îşi alege ţăranul un loc bine situat şi, de obicei, la o distanţă anumită faţă de uliţă. Aici, în liniştea unei livezi cu pomi roditori, îi place ţăranului, potrivit firii sale, să petreacă în pace şi linişte viaţa sa.

Pe locul ales, toarnă stăpânul casei aghiazmă, înfige, apoi, în pământ un chip de cruce, în semn de credinţă nestrămutată, şi, cu inima plină de umilinţă, invocă harul celui de sus, ca locul ales pentru sălăşluire să fie scutit de orice rău. În acest loc, sub ceriul curat şi liber al unei regiuni pline de farmecul naturii, vezi cum meşterii ţărani, cu capul dezgolit, făcându-şi, cu dreapta, semnul crucii, încep a întruchipa dorinţa stăpânului.

Lucrul începe, mai întâi, cu punerea temeliei, pe care o zidesc din piatră. Însă, după cum sunt legate de viaţa ţăranului nostru atâtea credinţe, moştenite din depărtarea vremurilor, aşa, şi la clădirea caselor, are el credinţele sale.

Există credinţa că fiecare casă nouă cere jertfirea unui suflet. Nefăcându-se aceasta, se crede că trebuie să moară stăpânul casei. De aceea, în cornul temeliei de către răsărit, zidesc meşterii, de viu, un cocoş negru, punându-i de mâncare şi apă pe trei zile (această credinţă există în ţinutul Câmpulungului). După o altă versiune, auzită în ţinutul Humorului, se pune în temelie numai un cap de cocoş negru.

La clădiri mai monumentale, ca biserici, mănăstiri, există, iarăşi, credinţa cum că numai atunci poate să fie dusă la un bun sfârşit clădirea, dacă se aduce o jertfă mai mare. La atari clădiri, măsoară meşterii, pe furiş, umbra unui om, cu un stânjen sau cu o aţă, şi o îngroapă, apoi, în temelie, iar omul căruia i s-a îngropat umbra trebuie să moară.

După terminarea temeliei, se începe cu clădirea pereţilor, care se fac din lemn de brad, molid sau şi stejar.

La aşezarea tălpilor, care se fac dintr-un lemn tare, sănătos, iarăşi se pun, în fiecare corn, în găuri anume făcute, tămâie şi smirnă, ca simbol al sfinţeniei, grâu şi sare, în semn de mană, contra deochiului – usturoi, iar bani – ca cei din casă să fie norocoşi.

După ce le-au pus pe toate acestea, urmează cu clădirea pereţilor, care se compun din 10-12 bârne cioplite şi încheiate, la cornuri, cu cheutori.

Pe când mai toate casele vechi se făceau în cheutori lungi, se fac casele, în timpul de faţă, în cheutori retezate şi încheiate în coada rândunelei, aşa că pereţii casei formează, la cornurile casei, unghiuri dreptunghiulare.

 

În unele părţi locuite de Români, se fac casele şi în amnari, adică în stâlpi verticali. Printre aceşti amnari jghebuiţi, se pune bârnuiala, în o direcţiune orizontală.

Casele făcute din bârne sunt mult mai trainice decât cele din amnari.

Bârnele cele mai de sus ale pereţilor, care, de obicei, sunt, la multe case, prelungite peste cornul casei şi care au menirea de a ţine grinzile, se numesc „cleşte”. Pe capătul grinzilor, iarăşi se aşează cununile sau costoroavele, de care se întăresc căpriorii casei.

 

Căpriorii se deosebesc în căpriori legători şi căpriori din corn sau şi scurt numiţi „corni”. Căpriorii corni se întăresc cu căpriori scurţi, numiţi altfel şi căprioraşi, ţepe sau şi sepe. Căpriorii legători se pun, perechi, de-a curmezişul casei, şi au menirea de a forma tabla din faţă şi cea din dos a acoperişului.

Când se pun cei dintâi căpriori legători, de către răsărit, se pune, din partea stăpânului casei, în vârful acestora, un pomişor verde sau un brădănaş, împodobit cu flori şi năfrămi înflorite. De obicei, pentru fiecare meşter, câte o năframă.

Acest pomişor încoronează, pe de o parte, opera meşterilor, iar pe de altă parte, se pune acest pomişor contra deochiului, aşa ca privirile celor trecători să fie, involuntar, aţintite mai mult spre pomişorul împodobit şi nu asupra casei sau a meşterilor.

Pe căpriori se pun, în distanţe, anumite leaţuri. Mai toate casele ţărăneşti sunt acoperite cu draniţe, cu şindrilă, iar prin părţile mai sărmane în lemn, cu paie, cu stuf sau şi maldări.

Casele, drăniţite de meşterii ţărani cu mult gust şi cu o dibăcie neîntrecută, au, de obicei, 7-15 rânduri de draniţe. Cornurile casei sau sunt cu chibzuinţă rotunjiu învelite, sau draniţele se pun, de-a lungul, muchii dreptunghiulare peste olaltă. Celor dintâi li se zice case cu cornuri învelite, pe când celor din urmă, case cu cornuri în străji.

 

Pe partea din faţă a acoperişului se află unul, până la trei fumare bine orânduite. La multe case se află numai două fumare, iar ceva mai sus, peste aceste, un foişor mic, frumos împestriţat, în vârf, cu un bold crestat. Astfel, acoperişul caselor ţărăneşti, cu streaşina lor lată, cu fumarele împestrite, iar sus, cu coama sau creasta atât de frumos înflorită, apoi cei doi stâlpişori înfloriţi, de pe muchiile acoperişului, cărora li se zice şi bolduri (Horodnic, Putna), îi dau casei ţărăneşti un aspect de tot pitoresc.

 

După ce dulgherii sau tâmplarii au adus la bun sfârşit lucrul de tâmplărit, stăpânul casei, fiind de credinţă că cel dintâi ce intră în casă trebuie să moară, lasă să intre în casa nouă, mai întâi, un animal mic, ca: găină,  mâţ.

Fiind casa pe deplin terminată, stăpânul ei, potrivit obiceiului vechi, o sfinţeşte după ritul bisericesc, iar după sfinţirea acesteia de către preot, se înconjoară casa, pe afară, şi în borţile sfredelite ale celor tuspatru cornuri de casă pune preotul în ele, în semn de mană, pâine şi sare (în unele locuri, şi bani) şi le astupă, apoi, cu un cui de fag.

Cu această ceremonie religioasă, stăpânul casei se mută în ea, spre a-şi întemeia vatra, în jurul căreia să petreacă el, cu ai săi, să petreacă şi cei ce vor urma.

Atât sus, la munte, cât şi jos, la ţară, vedem casa ţărănească situată cu faţa spre miazăzi. Ea este, de obicei, împărţită, prin tindă, în două încăperi neegale. Sunt casa cea mare, dinspre răsărit, care se întrebuinţează numai la diferite ocaziuni festive, şi casa cea mică sau căsuţa, care serveşte ca încăpere de locuit.

Cu privire la încăperile casei ţărăneşti şi situarea acestora sunt foarte multe variaţiuni. Aşa, de exemplu, potrivit cerinţelor de trai, sunt case ţărăneşti cu 3, 4, ba chiar şi cu 5 încăperi. Astăzi, vedem casa ţărănească mult mai mare şi cu încăperi mai spaţioase, ce corespund mai bine şi în privinţa igienică.

Lungimea ei este de 9-12 m, iar lăţimea de 5-8 m.

Ferestuicile micuţe, cu piele de bârdizan, de odinioară au făcut loc altor fereşti, mult mai mari, cu 4-6 geamuri de sticlă, prin care lumina zilei străbate mai uşor în încăperile paşnice ale ţăranului nostru şi le împle de-o lumină lină şi ademenitoare.

Casa cea mare are, către miazăzi, două, iar către răsărit, de regulă, numai o fereastă, pe când căsuţa, una către miazăzi şi alta către apus. Înălţimea fereştilor este, de obicei, de 0,80-1,10 m, iar lăţimea de 60-80 cm. În locul crucilor de lemn, de odinioară, vedem, astăzi, la fereşti, cruci împodobite cu fier, făcute de ţiganul fierar. Aceste cruci servesc, la fereşti, pe de o parte ca decoraţiune, pe de altă parte, însă, ca scut contra furtişagurilor.

De asemenea, şi uşile înguste şi joase de odinioară, cu ţâţânile de lemn, s-au primenit. În locul acestor uşi scârţâitoare, vedem uşi mai înalte, mai largi şi cu balamale şi încuietori de fier, iar deasupra acestora, 2-3 ferestuici, care lasă să străbată lumina în tindă. Astăzi, deosebim uşi în chingi, uşi blănite sau căptuşite şi ţintuite cu ţinte de fier. Astăzi, vedem, la casele ţărăneşti, şi uşi în cruci, care, de asemenea, sunt ţintuite.

Înălţimea lor ajunge la 1,90 m, iar lăţimea la 0,95 m.

La multe case ţărăneşti, se pot observa, la intrare, şi uşi blănite cu două aripi sau uşi duble. Dimensiunile acestora sunt, aproximativ, de 2,30/1,25 m.

Podul sau tavanul casei ajunge la o înălţime de 2,30-2,80 m, ba chiar şi până la 3 m, iar jos, în locul pământului uns cu lut, începe ţăranul a pune podele sau duşumele.

Formele ce clădire ale arhitecturii autohtone de la ţară, cu multele ei încheieturi originale, au luat, de asemenea, un avânt îmbucurător. Azi vedem case cu fel de fel de foişoare. Ce frumos este să priveşti la casele ţărăneşti, cu streaşina lată şi înconjurate, jur-împrejur, de un gang frumos împestrit şi cu stâlpi sau columne, ce se orânduiesc ritmic, în distanţe anumite, în jurul casei.

Casele ţărăneşti se împart, după vechimea lor, cam în următorul mod:

 

A. Case cu prispă

 

I) Case cu prispa înaintea casei.

II) Case cu prispa înainte şi la acea latură unde o cere trebuinţa.

III) Case cu prispa pe trei părţi, înainte şi pe laturi.

IV) Case cu prispa împrejurul casei.

 

Sunt, însă, case ţărăneşti şi fără prispă.

 

La multe case ţărăneşti, se pun, în loc de prispă, pe capetele prelungite ale tălpilor de la casă, scânduri groase, care servesc ca laiţe (laviţe) de şezut.

Toate casele cu prispă pot să aibă, înaintea intrării, un foişor (cerdac, pridvor). Acoperişul acestui foişor este sau în trei table şi cu cornuri învelite sau în străji, sau şi numai în o tablă, ce se prelungeşte, deasupra intrării, din tabla din faţă a acoperişului.

La casele cu două odăi, se află, de obicei, foişorul în dreptul tinzii, iar la casele numai cu o despărţitură, se află foişorul la o lature, înaintea intrării.

Prin urmare, deosebim, în al doilea rând, casele ţărăneşti în:

 

B. Case cu foişor

 

I) Case cu foişor la mijloc.

II) Case cu foişorul la o lature.

 

Foişorul de la mijlocul caselor e, de obicei, cu acoperişul în trei table. Sunt, însă, şi abateri.

Acest foişor, în diferite variante, cu stâlpi înfloriţi şi de o extindere cam de 4 mp, îi dă casei un aspect de tot pitoresc. El este, de obicei, până la o înălţime de 1 m, îngrădit sau cercuit cu bârne, prinse la colţuri cu cheutori şi prevăzut şi cu o portiţă de intrare. Sus, este acest foişor liber sau desfundat. În el se află, adese, şi o masă şi laiţe de şezut. Aici vezi, în timpul verii, după munca zilei sau în zilele de sărbătoare, cum glotaşii casei stau la sfat şi petrecere.

Acestui foişor îi zic muntenii şopru, iar în alte părţi i se zice şi pridvor sau cerdac.

Casele cu foişor datează, de asemenea, din timpurile mai vechi.

Un al treilea fel de case ţărăneşti, care datează din timpurile mai noi, sunt casele cu gang şi cu stâlpi împrejur. Se găsesc, însă, şi case cu gang şi fără stâlpi.

Gangul are, înaintea casei, la intrare, de obicei, o înălţime de 1 m, pe când pe laturi, 80 cm. Şi aici deosebim mai multe variaţiuni:

 

C. Case cu gang

 

I) Case cu gang numai înainte.

II) Case cu gang pe două părţi; înainte şi la acea lature, unde cere trebuinţa.

III) Case cu gang pe trei părţi; înainte şi pe laturi.

IV) Case cu gang împrejur.

 

Toate casele cu gang pot să fie şi cu foişoare înaintea intrării, conform tabelei indicate.

Pereţii caselor ţărăneşti sunt tencuiţi şi daţi cu var.

În părţile muntoase, mai rar poţi observa case văruite pe de-afară. Se observă numai în jurul fereştilor şi a uşii câte un brâu alb, iar, încolo, rămân pereţii netencuiţi.

La multe case ţărăneşti, este, îndărăpt, spre partea miază-noptală a casei, alipită şi câte o şandrama, cu mai multe despărţituri, care se întrebuinţează ca cămări, iar pentru oameni mai sărmani, care nu posedă grajd, în special pentru ţinerea vitelor, serveşte această şandrama şi ca grajd.

În regiunile muntoase, pe unde sătenii nu posedă şuri mari, ca la ţară, pentru păstrarea cerealelor, i se zice acestei şandramale şură.

 

De şandrama lipit, se află, adeseori, şoprul pentru lemne.

Motivele decorative, atât de naive, cu atâta gust şi pricepere aplicate, le ştie prinde ţăranul din natura înconjurătoare. Zace, deja, în firea lui ca să-şi împodobească lucrurile sale. Aşa vezi, la ţăran, fluier şi băţ împestrite, vezi ţăranca cu furca împestrită, vezi minunate ţesături, ieşite de sub mâna ei iscusită, cu fel de fel de ornamentări.

Astfel, observăm frumoase creste de acoperiş, cu aplicarea-mbelşugată de motive după natură, ca: coada rândunelei, coarnele berbecului, coada peştelui şi altele.

Ceva caracteristic e, la poporul român, şi aplicarea crucii ca motiv decorativ pe cele mai multe lucruri ale sale. O observăm pe creasta şi pe muchia acoperişurilor de la case, pe la porţi şi portiţe, pe mobilierul ţărănesc, precum şi pe multe lucrări textile ale femeii române. În multe sate, putem vedea decoraţi pereţii casei cu cruci de busuioc, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru.

Astfel se prezintă arhitectura ţărănească, plină de un farmec estetic, plină de o frumuseţe veche tradiţională, astfel se prezintă ea, când valurile unei culturi importante n-au putut a o influenţa. Poporul român, departe de centrele culturale, a ştiut conserva, cu credinţă, de la străbuni, iscusinţa de a clădi, a ştiut a se dezvolta, şi mai departe, pe terenul arhitecturii ţărăneşti şi a frumosului. Tot ce posedă ţăranul român, pe terenul arhitecturii, este efluxul curat al cugetării şi al simţirii sale…

În arhitectura ţărănească, nu observăm nimic din măreţia uimitoare a clădirilor de pe malul Rinului, nimic din arhitectura trufaşă a marilor oraşe din Occident, pe unde veacuri întregi de linişte şi siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temeinic viaţa lui şi a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de acelaşi colţ de pământ; însă, cu toate acestea, arhitectura ţărănească este, pentru noi, o scumpă şi nepreţuită comoară, din care cei chemaţi vor scoate aurul curat la lumina zilei.

În arhitectura ţărănească se întrupează atâta poezie poporală, în ea se reoglindeşte blânda şi îndurătoarea fire a unui neam întreg”[3].

Nu există sat, în regiunea Cernăuţi sau în judeţul Suceava, românersc sau ucrainean, care să nu mai păstreze, în memorie, ba chiar şi în fapt, relicve sacre sau doar componente ale acestei vechi arhitecturi, în care „se întrupează atâta  poezie populară” şi în care „se reoglindeşte blânda şi îndurătoarea fire a unui neam întreg”.



[1] COVALCIUC, DUMITRU, Oprişeni, un sat la răspântiile istoriei, copertă

[2] SCHIPOR, ELENA, Pătrăuţii de Jos, tu eşti baştina mea, copertă

[3] ŞTEFUREAC, ION, Casa ţăranului român din Bucovina, „Junimea Literară” nr. 2/1909, pp. 31-79

About admin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *