Arta populară

 

Arta populară este un rezultat al practicării de meşteşuguri casnice şi de fapte ritualice, dar, din prea mult entuziasm, se înglobează în arta populară, deci într-o creaţie obştească, şi meşteşuguri iniţiatice, încredinţate exclusivist şi individual din tată în fiu, precum olăritul, prelucrarea lemnului şi a fierului sau confecţionarea uneltelor şi a elementelor de port groase, de iarnă.
Meşteşugurile casnice, prin care se concretizează arta populară, începe cu prelucrarea materiilor prime pentru confecţionarea de veşminte uşoare, a cânepii, a inului şi a lânii, şi se termină cu torsul, ţesutul şi cusutul, deci cu îndeletniciri meşteşugăreşti care valorifică aptitudinile artistice individuale, în cadrul unei tipologii obşteşti.
Prelucrarea cânepii, tradiţie abandonată, odată cu „această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accentuat”, fiind însoţită şi de „o regresie intelectuală imposibil de compensat” , se desfăşura pe coordonatele unui calendar riguros, ancestral.

 

„Cânepa, cu cât e mai deasă şi mai înaltă, cu atâta e mai bună. Firele subţiri şi lungi dau un material mai preţios decât cele groase. Cânepa coaptă nu se taie nici cu secera, nici cu coasa. Cea de vară se culege cu mâna, fir cu fir, cea de toamnă se smulge cu mănunchiul.
Culeasă, cânepa se leagă în snopi, numiţi fuioare. Rădăcinile lor se retează cu toporul. Douăsprezece fuioare la un loc fac o chită. Chitele uscate se pun la topit într-o baltă stătătoare şi călduţă. Ele se înnoadă una cu alta ca o plută. Ca să se aşeze pe fundul topliţei, deasupra lor se toarnă bolovani.
Cânepa de vară, după o săptămână, e topită, cea de toamnă, treierată, abia după două săptămâni. La scosul cânepei, pietrele se dau jos de pe chite, iar fuioarele, spălate unul câte unul, se aruncă pe mal şi se înşiră în popi ca să se zbicească.
Aduse acasă, ele se întind la soare şi devin fragile cum e sticla şi albe cum e varul. Se meliţă cu meliţoiul, o bârnişoară de fag aşezată pe patru picioare, având la mijloc o scobitură longitudinală; e înzestrată şi cu o limbă, tot de fag, în forma unei lame de cuţit cu plăsele. Câte un fuior uscat scrum, întins cruciş peste scobitură, e frânt cu limba aparatului. Partea lemnoasă a cotoarelor se preface în mii de fărâme, numite puzderii, care împroaşcă în toate părţile, iar fibrele, în fuior, care seamănă cu lâna. Fuiorul se bate cu strujeica, o meliţă mai mică, dar mai acătării, care îl scutură de restul de puzderii.

 

Pe urmă, fuiorul e tras prin raghilă, nişte dinţi lungi de fier, fixaţi pe o scândură rotundă ca un fund de oală. Raghila alege fuiorul lung şi lucios din câlţi, iar pieptenii, altă unealtă cu dinţi ca şi ai raghilei, scot bucii din câlţi. Trebuie precizat că snopul de cânepă culeasă, mănunchiul de cânepă meliţată, precum şi calitatea superioară a cânepei, scoasă din câlţi, toate se numesc fuioare.
Fuiorul, câlţii şi bucii, separaţi cu muncă grea în trei categorii, încap, de acum, înainte, pe mâna aceleiaşi sorţi: toate se prefac în caiere şi se pun în furcă, unealta înflorită cu doruri, păstrată cu evlavie din bătrâni. De-acuma începe torsul migălos şi fără capăt.

 

 
Femeia ţine furca în brâu sau într-o gaură sfredelită în colţul lăiţii şi trage cu stânga cânepa din caier, îmbălând-o necontenit, iar cu dreapta, învârtind mereu fusul, toarce fire de fuior, de câlţi sau de buci. Aţa se naşte din cânepă, dar numai cu ajutorul salivei şi al degetelor torcătoarei, care îşi ticluieşte pânzeturile trebuitoare întocmai ca păianjenul adăpostul.

 

Din caierul de fuior se scot fire netede şi subţiri, din cel de câlţi, fire mai plinuţe, iar din caierul de buci, fire groase şi noduroase. Firele de fuior, dacă este urzeală de bumbac, se întrebuinţează la bătătură şi dau pânză trainică, numită pânză de fuior; dacă nu este bumbac, se urzesc fire de fuior şi se bat fire de câlţi şi iese pânza de câlţi groasă şi de calitate inferioară.

 

 
Rufăria confecţionată din pânză de câlţi nu e durabilă. Dacă se urzesc fire de câlţi şi se bat fire de buci, ies ţoluri de aşternut paturile sau de cusut saci pentru gospodărie.

 

Torsul, care se obişnuieşte în nopţile lungi de iarnă, dă prilej la şezători cu cântece şi joc sau la clăci, unde, furişându-se şi băietani, sunt pline de şotii şi voie bună. Torsul e şi leac de strivit urâtul şi de amăgit aşteptările fără margini.
Până la pânză, mai este încă treabă, nu şagă. Firele toarse pe fus se deapănă, mai întâi, pe răşchitor, un băţ lung de vreo zece palme. Un capăt al uneltei e o crăcăna, al doilea e fixat, vertical, în mijlocul unei vergele lungi de peste două palme. În crăcănă, firele formează o cruce. Când se iau firele de pe răşchitor, ca să nu se încâlcească, se leagă cu aţă atât la cruce, cât şi la capete. Firele aranjate astfel se numesc tort. Trei fire ale tortului fac o numărătură, zece numărături, o jirebie, douăzeci de jirebii, un caleap. Pentru a fi întrebuinţate la ţesut, torturile trebuie fierte. Fiertul lor necesită o muncă complicată, care durează cel puţin o săptămână, iar fiertul şi înălbitul pânzei cer altă lucrare, care ţine mai multe săptămâni.
De regulă, într-o sâmbătă seara din postul cel mare, torturile se pun la moiu într-un ciubăr cu apă dezmorţită (călduţă), unde rămân până luni de către ziuă, când se scot din ciubăr, separat, unul câte unul. Fiecare tort se tăvăleşte în cenuşă cernută şi se aşează răsfirat în alt ciubăr; se mai presară peste el o mână de cenuşă, dar şi câteva paie de ovăz ca să înlesnească strecurarea leşiei printre torturi, care, fiind date din gros cu cenuşă, lesne s-ar podi, şi uncropul, neputându-se împrăştia deopotrivă peste tot, unele dintre ele nu s-ar fierbe cum trebuie.
Peste torturile supuse meticulos acestei operaţii se toarnă, în fine, apă caldă. După un ceas, două, aceasta se preface într-o leşie moale cum e spuma săpunului. Acuma se sloboade din ciubăr o căldare de leşie. Lichidul se încălzeşte numai atâta cât poate suferi mâna şi se toarnă înapoi peste torturi. Pe urmă se mai scoate o căldare de leşie. Aceasta se încălzeşte ceva mai tare şi se toarnă peste torturi. De aici, încolo, se scoate din ciubăr leşie şi se înfierbântă din ce în ce mai tare, până ce se toarnă peste torturi leşie clocotită. Rotaţia se repetă şi până la 20 de ori. După munca aceasta încordată, leşia e neagră ca cea mai frumoasă cerneală. La sfârşit se sloboade toată leşia şi se aruncă, iar torturile rămân, peste noapte, în ciubăr să se scoacă.
Marţi, încă înainte de a se face ziuă, torturile se scot din ciubăr, dar bucată cu bucată, şi se aşează în două clituri: de o parte, cele care au fost deasupra în ciubăr, de alta, cele care au fost la fund.
Torturile se pun din nou la fiert. Se presară cu cenuşă şi paie, dar li se schimbă locul în ciubăr: care au fost deasupra în vas vin aşezate dedesubt, iar care au fost la fund se pun deasupra, peste celelalte. Şi iarăşi începe fierberea lor, după procedeul de ieri, fără nici o abatere.
A treia zi, ciubărul cu torturi e urcat în sanie şi dus la gârla morii. Apa? Curată gheaţă! Dar cine se uită la aceasta? Torturile căldicele se scot din ciubăr, unul câte unul, se clătesc şi se limpezesc în apa curgătoare şi se bat vârtos cu maiul, o lopăţică grea de lemn de fag. Murdăria, cenuşa, paiele, toate merg pe apa sâmbetei. Gospodina se întoarce acasă cu torturile, roşă cum e racul şi de ger, dar şi de muncă. Aici, torturile se pun din nou la fiert, cele mai albe, la fundul ciubărului, cele vinete, deasupra. De data aceasta, torturile nu se mai tăvălesc prin cenuşă, ci se împrăştie printre ele doar vreo câteva paie. Ciubărul se leagă la gură cu un ţol, numit cenuşer, în care se pun două, trei căuşe de cenuşă. Se încălzeşte apa şi se toarnă în cenuşer, dar treptat, din ce în ce mai fierbinte, până se dă peste torturi apă clocotită. Acuma nu se mai fierbe leşie stoarsă din ciubăr, ci se foloseşte numai apă curată.
A patra zi, când se face ziuă, torturile trebuie să fie iarăşi la gârlă: se limpezesc, se bat cu maiul şi se aruncă în ciubăr aproape îngheţate. Femeia soseşte la domiciliu fierbinte cum e focul, dar de stat pe gânduri nu e timp. Torturile trebuie întinse pe prăjină să îngheţe, să se albească mai dihai decât omătul. Torturile zbicite de ger, înainte de a se usca, se trag, se întind ca să se dezlipească firele de laolaltă şi să fie drepte. Lucrate astfel, torturile se fac moi ca mătasea şi albe cum e helgea.
Cu trebuşoara aceasta se consumă un car vârfuit de lodbe de fag, se irosesc doi ţuhali de cenuşă de cea bună, se duce pe apa gârlei o căpiţă de paie, iar o casă întreagă de oameni, în frunte cu gospodina, duc munca lui Bălan, asudând şi îngheţând o întreagă săptămână. Mare minune să nu se îmbolnăvească careva dintre casaşi! Dar cine să mai bage în seamă şi astfel de fleacuri?
Torturile se întind pe vârtelniţă şi se deapănă, cu sucala, pe mosoare ori, cu mâna, pe gheme. De acuma vine la rând pânza. Ea începe cu urzitul. Urzoaiele sunt construite din două cadre dreptunghiulare de lemn, cu înălţimea de peste 2 metri şi lăţimea de peste un metru. Cadrele se aşează pe un fus, unul în altul, astfel că laturile lor cele scurte formează cruci cu braţe egale, una sus şi alta jos. Părţile de dinafară ale cadrelor sunt crestate. Distanţa dintre crestături e de peste o şchioapă, depărtarea dintre cadre se numeşte rază.
Se urzesc şaizeci, până la optzeci de raze de bumbac sau de fuior, înglobând 12-14 jirebii de urzeală. Numărul razelor arată lungimea ţesăturii, cel al jirebiilor – lăţimea ei. Dacă se trece, la urzit, din nebăgare de seamă, un fir de urzeală de-a curmezişul, de la o crestătură la alta, se naşte crâmpiţa care zăhaie, stinghereşte permanent nu numai neveditul, dar mai ales rostitul pânzei. Urzeala se ia jos de pe urzitor, pe după mână ca scara mâţei, să nu se încurce firele.

 

 
Stativele au două tălpi, nişte bârnişoare de fag, aşezate alăturea paralel, fiecare cu câte două picioare, cele de dinapoi, la capătul tălpilor, cele de dinainte, la o distanţă de câteva palme de la capăt. Picioarele lungi, de peste un metru şi ceva, străbat tălpile şi le susţin, totodată, la o înălţime de peste 2 palme de la pământ. Sus, la capete, picioarele fiecărei tălpi sunt unite cu un leaţ, numit umărul stativelor, şi formează, cu talpa respectivă, un cadru dreptunghiular. Dar tălpile sunt legate între ele cu două leaţuri de fag, numite prinzători. Prinzătorul din faţă serveşte drept scaun pentru ţesătoare, cel din urmă, dăltuit la mijloc, susţine broasca pedalelor, numită călcători. Şi sulurile întăresc legătura între tălpi. Pe sulul de dinapoi, înzestrat, la capătul din stânga, cu găuri pentru slobozitor, se înveleşte pânza. Urzeala legată de nodurarul prins cu aţe de sul se clădeşte pe vergele, nişte drănicioare subţiri şi înguste, aşezate pe sul, la locuri potrivite, ca să nu se amestece firele urzelii. Crucea urzelii, care roteşte pânza, e păstrată cu grijă şi în permanenţă de doi fustei.
Neveditul nu este altceva decât trecerea firelor de urzeală prin cocleţii iţelor şi printre dinţii spetei. Iţele, din lână răsucită, alcătuite din cocleţi împerecheaţi, întinse pe doi fustei, sunt legate cu sfoară de călcători, iar sus de doi scripeţi mobili, atârnaţi de un baston, sprijinit pe umerii stativelor.

 

Spata se fixează în jgheaburile vatalelor. Ele se compun din două lemne: cel de deasupra, mai arătos, având o faţă rotundă, de regulă împodobită cu desene scobite cu măiestrie, serveşte ca mâner, iar cel de desubt e îngust şi lungăreţ.
Urzeala nevedită se prinde de nodurarul legat de sulul de dinainte, care, înzestrat la capătul din dreapta cu găuri pentru amnar şi lopăţică, se învârte şi întinde natra, cum se cere ca să poată rosti.
Dacă urzeala e de fuior, teara trebuie numaidecât mânjită, căci de altfel firele se scămoşează şi se rup, iţele se înfundă şi pânza nu mai rosteşte. Mânjeala, o pastă fabricată din tărâţe de porumb, fierte în leşie tare şi amestecate cu grăsime, se ia în palma stângă şi se ţine sub urzeala întinsă, iar palma dreaptă, înarmată cu un cocean de porumb, se apasă peste prima, astfel ca firele să vină între palme. Apoi, ambele palme, strânse la un loc, se poartă, de mai multe ori, într-un singur sens, de la iţe spre sulul de dinapoi. Firele mânjite şi zbicite se fac netede şi nu se mai scămoşează.
Stativele îşi încep rolul. Ţesătoarea se aşează, pe prinzătorul acoperit cu o pătură de lână ca pe un divan, apasă cu piciorul drept călcătorul respectiv, trăgând o iţă în jos, iar pe a doua ridicând-o în sus cu ajutorul scripetelui. Jumătate din firele natrei se înalţă, pe când celelalte se coboară, formând, la un loc, o gură regulată, rostul pânzei. Prin deschizătura aceasta, ţesătoarea aruncă suveica, o luntrişoară cu o ţeava care, pusă în huludeţ, se învârte, lăsând în urmă un fir de bătătură. Ţesătoarea îl bate imediat cu spata şi, călcând pe al doilea călcător, îl îngrădeşte în urzeală şi, astfel, începe ţesutul pânzei. Ţesătoarea lucrează cu avânt. Trânteşte cu vatalele zile şi săptămâni, de sună locul, munca însă înaintează încet. Instrumentele, vechi de când lumea, în loc să o ajute, o frânează. Dar, totuşi, sârguinţa ţese pânza şi femeia nu se lasă până nu realizează scopul urmărit.
Nu cumva să se creadă că, din pânza luată de pe sulul de dinainte, s-ar putea croi şi coase rufăria, nu! Mai este încă de lucru. Pânza, scoasă de pe stative, trebuie numaidecât înălbită. Detaşată de uriocii care rămân pe nodurarul de dinapoi, pânza se bileşte trei zile de-a rândul într-un pârâu, adică se moaie în apă şi se întinde, apoi, la soare de se usucă. Procedeul se repetă de mai multe ori, toată ziua, iar a patra zi, pânza se fierbe: se aşează în ciubăr, iar prin cenuşerul plin cu cenuşă se toarnă peste ea apă clocotită, de 5-6 ori pe zi. După aceasta, pânza se bileşte iarăşi trei zile. Ea se cere fiartă de trei ori şi bilită cel puţin 9 zile.
Soroacele îndeplinite, pânza se împătureşte de-a lungul şi se măngăluieşte cu sucitorul. Ea se face valug rotund şi, alegându-se după calităţi, care pentru rufărie, care pentru alte trebuinţe, se aşează în ladă.
Lumea nici nu bănuieşte câte lucrări de strictă necesitate trebuie înfăptuite ca să se poată fabrica în sat pânza noastră cea de toate zilele.
Cânepa se lucrează în flecare casă şi în tot cursul anului, dar în etape: primăvara se seamănă cânepa şi se ţese pânza; vara se culege şi se topeşte cânepa şi se bileşte pânza; toamna se meliţă şi se raghilă cânepa; iarna se toarce cânepa şi se fierb torturile.
Gospodina care neglijează etapele de lucrare a cânepii este ironizată, în sat, la joc, cu strigătura:

Pusei pânza
Când da frunza
Şi-o gătii
La Sân-Văsâi.

Femeile care nu-şi lucrează cânepa şi o vozesc prin cele putini îşi aud, la joc, biciuirea:

De-ai fi lele, cum te ţâi,
N-ai bate bucii-n budâi;
În budâi ai bate brânză,
Bucii ţi i-ai bate-n pânză
Şi din pânză-ai face ţol
Să nu dormi cu spicu’ gol.

Gura satului nu trece cu vederea nici pe femeile neîndemânatice. Strigătura aduce la cunoştinţa lumii că:

Pe sulu’ de dinapoi
Patruzeci de lătunoi,
Pe sulu’ de dinainte
Cine să-i mai ţâie minte?

Sau :

Între iţe şi-ntre spată
Paşte-o iapă-mpiedicată,
Între iţe şi fustei
Scurmă-o scroafa cu purcei.

Cu toate acestea, lumea îşi dă seama că munca depusă de femeie, în timpul unui an, în timpul fiecărui an din viaţa ei, pentru a-şi îmbrăca familia cu cămăşi, patul cu aşternut, masa cu feţe de masă, gospodăria cu ţoluri şi saci, este o lucrare zdrobitoare, asemănătoare pedepsei lui Gruie Sânger din poveste” .

Acelaşi ritual meşteşugăresc era practicat şi de ruteni, şi de huţuli, în baza calendarului ocupaţional îndătinat:

 

„Prelucrarea inului, cânepii şi a lânii era apanajul femeilor, mai ales în lunile de iarnă. Ajunse la maturitate, inul şi cânepa se recoltau prin tăiere, cu secera sau cu coasa, cât mai aproape de sol. Se uscau, 3-4 zile, după care se „topea” fibra, fíe în gropi săpate în mlaştini, fie „pe rouă” sau brumă. Urma meliţatul şi trasul la ragilă (un fel de pieptene). Faza următoare presupunea obţinerea fuiorului pentru tors.
În nopţile lungi de iarnă se organizau şezători (vecerneţi): se torcea, se cosea, se împletea, se spuneau glume, iar gazda oferea şi o gustare. Se proceda, apoi, la obţinerea sculurilor, spălarea şi uscarea lor. În această fază, se făcea uz de vârtelniţă. Urzeala era pregătită prin mijlocirea urzoiului, un stativ aşezat în mijlocul camerei (doi suporţi din lemn, puşi în cruce, sub formă de rame, ce se învârt în jurul unui ax – care se sprijină cu un capăt în tavan şi cu celălalt în stativ). Abia acum se pregăteşte războiul de ţesut.
Urzeala era trecută prin iţe şi, apoi, prin spată. În final, se obţinea pânza. Aceleaşi faze de lucru le urmau şi „sumanii”, pânză folosită pentru iţari, prosoape etc.
Cunoscută în ale torsului este Harasemciuc Viorica a Vasile.
Piesele de îmbrăcăminte se obţineau în propria locuinţă, vorbindu-se de o adevărată industrie casnică. Doar pălăria şi chimirul, pentru bărbaţi, mărgelele pentru iie, mătasea şi cerceii, în cazul femeilor, erau cumpărate.
Mai întâi, lâna era spălată, uscată şi dărăcită. Sumanii erau ţesuţi la războiul de ţesut. Pentru îndesire, sumanii erau duşi la piuă (şi la Moldova Suliţa a existat o astfel de instalaţie mecanică, unde veneau şi cei din Izvoarele Sucevei), timp de 4-5 zile, şi, apoi, erau uscaţi. Din sumani se obţineau sumanul (sardacul) şi iţarii. Înainte de al doilea război mondial, oile fiind într-un număr mai mare, lâna avea căutare şi evreii, principalii negustori, ofereau preţ bun.
Astăzi, războaiele de ţesut sunt tot mai rare. Maria Lazăr, şi poate mai sunt şi altele, n-a renunţat la această îndeletnicire, cândva o mândrie a satelor” .

 

 

Arta casnică bucovineană începe să fie preţuită şi pusă în valoare târziu, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când soseşte în Bucovina tragicul arhiduce Rudolf, cel care avea să sfârşească enigmatic, împreună cu iubita sa, la Mayerling.
Aşteptat cu surle şi trâmbiţe, prinţul de coroană a sosit la Cernăuţi, joi, 7 iulie 1887, venind, dinspre Galiţia, cu trenul, prin Zalucea şi Oroşeni, iar „de la Oroşeni şi până la Cernăuţi, de o parte şi de alta a căii ferate, preoţimea de prin satele apropiate, îmbrăcată în ornate, forma un spalier lung cu poporul, care ţinea în mâini prapuri, icoane şi făclii, iar pe malul drept şi stâng al Prutului, până la Cernăuţi, ardeau pe colnice focuri, care făceau primirea întreagă şi mai impozantă”.

 

 
La Cernăuţi, „în şcoala industrială… s-a aranjat o expoziţie de industrie casnică”, prinţul vizitând-o, timp de o jumătate de oră, după 12, „fiind condus de directorul Laizner şi de Baron Nico Mustaţă”. S-ar părea că piesele de artizanat i-au plăcut, din moment ce „a privit cu interes deosebit la toate obiectele expuse şi şi-a exprimat Prea înalta Sa mirare asupra industriei casnice bucovinene, care este atât de dezvoltată şi bogată” .
Cronica de expoziţie, publicată în aceeaşi ediţie de gazetă, reprezintă o mărturie importantă despre elementele de port, inclusiv răzeşesc, prezentat în primele două aliniate, şi de împodobire a casei, toate acestea fiind expuse tematic, pe săli, şi descrise ca atare, cu menţionarea artiştilor populari ai acelui sfârşit de veac.

 

 

„În sala cea mică, erau expuse, într-un dulap, lucrările Doamnei de Volcinschi şi Baron Nico Musteaţa.
Aici vedeai un costum naţional de o frumuseţe rară, velinţele erau cu totul din peteală de argint şi mătase albastră, ţesute şi cusute în flori cu fir de aur şi de mătase neagră; cămaşa de borangic, cusută cu mătase într-un desen foarte frumos. Afară de costum, se mai aflau mulţime de ştergare de borangic, lucruri foarte vechi, cusute în desene turceşti cu mătase. Aceste ştergare sunt proprietatea Domnului Nico Baron Musteaţa.
Dulapul al doilea conţinea lucrurile expuse de Doamna Grigorcea din Carapciu.
Aici aflai brâie late şi înguste, ţesute în colori foarte potrivite. Aceste brâie le coasă Doamna Gricorcea cu fir şi găitan de aur la un loc şi îmbracă cu ele mobile. O sofa şi câteva fotolii, îmbrăcate cu astfel de brâie, erau expuse şi admirate de toţi vizitatorii. Se mai aflau, în dulap, cămeşi femeieşti, ştergare, năfrămi şi un acoperământ pentru sfânta masă din altariu, cusut pe canava, în culori foarte frumoase. La toate patru cornuri ale acoperământului era cusut câte unul din cei patru evanghelişti.
Pe o masă, îmbrăcată cu scorţare huţăneşti, asupra căreia se rădica un baldachin de scorţari, a expus părintele Haniţchi, din Sârghie, feliurite lucruri huţăneşti, cari se află în proprietatea Dumisale. Aici aflai plosci huţăneşti, toporaşe, harapnice, un pistol vechi, liuleli, traiste de piele, cornuri pentru praf etc., etc.
Una am observat la scoarţele huţăneşti şi anume: diferitele colori erau ţesute cu lână, numai coloarea albă era reprezentată în desen prin bumbac. Nu ştiu ori de întrebuinţează poporul acum şi bumbac la ţesutul scorţarelor sau s-a încercat numai cineva, spre a vide ori de bumbacul nu-i va face tot acelaşi serviciu. De făcut, am văzut că face acelaşi serviciu, numai ce se atinge de trăinicia scorţarului nu, căci bumbacul e mult mai slab. Afară de aceea, pierde şi în preţ un scorţar ţesut şi cu bumbac” .

 

O încăpere separată era destinată pălăriilor, cu specificităţi pe zone districtuale şi pe opţiuni de identitate etnică, majoritatea produse meşteşugăreşti sau chiar industriale, şi doar cele împletite din paie însemnând artă casnică, de sorginte rutenească:
„Districtul Cernăuţilor, pălărie albă, fundul nu prea înalt şi rotunjiu, streşinile oable, tivite cu o cordea îngustă verzie întunecată; pălăria fără ori cu împodobire.
Districtul Rădăuţilor, pălărie mare neagră, fundul de mijloc şi oblu, streşinile foarte late, pe la margini covăiate în sus şi tivite cu cordea neagră; cordea neagră în jurul fundului. Pălăria împodobită cu găitane, cordele de feliurite colori, păuni, petală de aur şi argint, flori, mai ales proaspete şi feliurite cătărămi din plumb poleit.
Storojineţ, pălărie sură, fund de mijloc rotunjiu, streşini de mijloc tivite cu negru, cordea neagră; pălăria fără orice împodobire.
Pălăria ungurească a coloniştilor unguri, fund nalt rotunjiu, streşinile ridicate cu totul în sus şi covăiate, de partea dreaptă flori artificioase, în culoare roş-albă-verde, cu oglindă mică, cordea lată roşă, ţesută în feliurite flori şi o părechie de canafi mici negri.
Cozman, pălărie verde, fundul mai înalt decât la Cernăuţi şi Storojineţ, şi rotund, cordeaua în jurul fundului şi tivitura streşinilor cam late, de culoare neagră; pălăria, fără împodobire.
Suceava, pălărie neagră, streşinile late, fundul nu pre înalt, însă ţuguiat, pălăria împodobită cu găitane, feliurite cordeluţe, păuni şi flori, tivitura streşinilor şi cordeaua îngustă, de culoare neagră.
Dorna, pălărie neagră, streşini late, la margini rădicate, fundul jos mai îngust, în sus mai lat şi la înălţime proporţionat streşinilor late; tivitura streşinilor şi cordeaua negre; ca împodobire, feliurite gaitănaşe şi cordele, pene de păuni, flori şi cordeluţe înguste, peteală de aur şi argint.
Pălăria huţănească, sură cenuşie, streşinile rădicate cu totul în sus, încât fundul rotunjiu vine într-o paralelă cu marginea streşinilor; cordeaua şi tivitura de culoare neagră, cu margini foarte înguste roşii.
Câmpulung, pălărie neagră, streşini late pe jumătate rădicate în sus, fundul rotunjiu şi proporţionat streşinilor; ca împodobire, găitane, cordele, păuni, cătărămi şi nasturi lucitori de metal” .

 

 

Elementele de port popular, precum şi cele destinate împodobirii locuinţelor, prezentate, iarăşi, pe regiuni, într-un voit amestec cu produse meşteşugăreşti profesioniste, subliniază unitatea, dar şi diversitatea, în acelaşi areal de locuire interetnică:
Districtul Câmpulungului era foarte bine reprezentat.
Aici aflai bondiţe bărbăteşti şi femeieşti, aste din urmă cusute în foarte frumoase flori.
Ştergare, cusute în flori sau ţesute cu bumbac colorat, cămeşi bărbăteşti şi femeieşti, cusute în nişte desenuri de o frumuseţă rară, cu colori foarte potrivite şi cu fluturi.
Frumoase erau o cămaşă bărbătească din Câmpulung, lucrată cu găurele şi cusută cu fluturi, şi o cămaşă femeiască din Ciocăneşti.
Scoarţele şi scorţarele, aşijderea, erau foarte bine potrivite în colori şi desenuri. Am observat, însă, că erau din lână curată şi bumbac nu era defel mestecat în ele. Afară de asta, erau toate colorile lâneţelor boite cu plante şi nu cu anilină, de care se usează poporul nostru în timpul din urmă…
Varvara Urda din Dorna-Candreni a expus un suman negru foarte frumos, cusut, pe la margini, cu găitan de lână şi la piept cu canafi rotunzi de lână roş-galbenă-albastră.
Districtul Sucevei era, aşijderea, foarte bine reprezentat. Ce numai voiai, de toate aflai. Cămeşi, ştergare, nafrămi, pălării, sumane, opinci, feţe de masă etc., etc., schimbau una cu alta, încât, dacă priveai la lucrurile expuse, vedeai că districtul Sucevei e locuit de români, la cari industria casnică e destul de disvoltată şi că, în multe privinţi, ar putea să servească de model altor districte.
Districtul Siretului îl vedeai împestriţat, prin feliurite lucruri expuse de feliurite naţionalităţi, ce locuiesc acolo, în numitul district.
Aici aflai, pe lângă lucrurile expuse de români, lucruri lipoveneşti şi ungureşti.
Lucrurile lipoveneşti erau originale. Şafranele pentru bărbaţi şi femei, ornamentele cu cari lipovencele îşi împodobesc capul, au o formă de guler de marinariu, din catifea roşă şi cusute cu fir şi mărgăritare, între care erau prinse pietre scumpe şi monete vechi turceşti de aur; frumoase şi caracteristice erau curelele de rugăciuni, la capetele cărora erau aninaţi triunghi de catifea sau piele de lac, pe care erau cusuţi feliuriţi sfinţi…
Districtul Rădăuţilor e încă foarte bine dezvoltat în ceea ce priveşte industria casnică. Minunatele ştergare de borangic ale Anei Mironescul şi ale lui Tit Rogian din Horodnicul de jos, lucrurile expuse de Samfira Boca, Ana, Samfira şi Magdalena Muntean din Bilca, Cozobot Antal şi Erszebert din Andreasfalva, Catrina Lupu-Prelipcean, Maria Teleagă şi Zaharia Zub din Horodnic (de Sus) erau minunate. Victoria Jeşan din Vicov a expus un costum naţional complet. Nafrămile, catrinţele, scoarţele, cât şi toate celelalte lucruri îţi dovedeau un bun gust şi un lucru serios.
Districtul Cernăuţilor îţi arăta, aşijderea, lucruri bune: Ghiordanele Catrinei Rujeniţă, din Cotul Ostriţei; zoboanele lui Ştefan Lunceac din Buda-Mare şi ştergarele lui Domnichei Ucraineţ din Cuciurmare; cămeşile cu altiţe ale Catrinei Fedoreac din Boian, precum şi cele două voaluri de borangic alb, cu vârstă roşă şi albastră, ale Olgăi Secuşian din Cernăuţi erau foarte bine şi cu iscusinţă lucrate.
Storojineţul a adus şi el ce avea bun şi frumos. Costume copmplete pentru băieţi şi copile, ţărani şi ţărance, un costum de sărbătoare pentru fete, nafrămi, ştergare, cămeşi, traiste etc., etc., toate erau din abundenţă şi reprezentate prin exemplare de toată frumuseţea.
Vijniţa şi-a expus lucrurile sale huţăneşti: iţari, sumăeşe scurte, traiste, desagi, cămeşi huţăneşti cu cusuturi late la piept şi pe mâneci, scoarţe, scorţare, altiţe, linguri, polonice şi alte lucruri săpate în lemn.
Cozmanul a expus scoarţe; scorţare, în care colorile albe erau ţesute cu bumbac; brâie, un cojoc de iarnă; ghiordane; salbă de ruble şi de copeici ruseşti de argint; manta de aba şi o pălărie naltă de paie, cum le poartă rutenii de peste Prut” .

 

Un rol important în evoluţia estetică a industriei casnice bucovinene l-a avut Societatea „Doamnele Române”, iar din rândurile acestora, cu implicare decisivă în viaţa obştească din fiecare sat în parte, preotesele şi învăţătoarele, dar şi răzeşiţele şi nevestele de mazili sau chiar de boieri. Datorită lor, curând avea să se organizeze o nouă expoziţie, la Cernăuţi, cu mărturia gazetărească de rigoare, una extrem de preţioasă, în contextul împătimitei noastre predispoziţii spre legendări ieftine, în care numele celor mai talentate artizane din satele bucovinene sunt puse în valoare şi din perspectiva operei lor:

 

„Este un fapt incontestabil că Bucovina posedă o industrie de casă renumită şi produsele sale, care au fost expuse nu numai aici, dar şi în alte oraşe, au fost, pretutindeni, premiate… Constatăm cu bucurie că femeia bucovineană, prin sârguinţa şi abilitatea degetelor sale, se îmbracă pe sine, pe bărbat şi pe copii, îşi împodobeşte casa şi, în urmă, prisosul îl duce la oraş şi îl vinde. Ea însăşi cultivă cânepa, inul şi, de este fruntaşă, şi oile. Mama înţeleaptă îşi deprinde fetişoara de mică la tors. Vezi copiliţe de şapte, opt ani manevrând cu fusul şi, până ajung a fi babe, tot umblă cu furca în brâu. Nevasta veghează la vite, la câmp, tot torcând şi cântând.
Cu toate că ţărancele noastre sunt foarte conservatoare, ele au adoptat, astăzi, furcile cu roată, pe care Societatea Doamnelor Române le-a distribuit prin sate, şi care aduc mare spor la tors.
Industria ţesutului merită, prin bogăţia sa, să fie îndeosebi menţionată. Stativele noastre, deşi în stare primitivă, produc multe, de la cel mai fin borangic, până la cel mai gros câlţi.
Pânza ţesută este de multe feluri: când netedă, când creaţă, când în două iţe, în cinci, ba chiar şi în şapte, după cum îşi are distincţiunea. Nu credem, însă, că poporul nostru va izbuti, odată, a face comerţ cu produsele sale textile, fiindcă suntem convinşi că nu va putea ţine concurenţă fabricilor. Ar fi cel puţin de dorit ca bucovinencele să înzestreze pe fiicele lor cu pânzării de casă, precum făceau bunicile noastre…
Lăicere: Din Câmpulung, doamna Cocorean şi George Neamţul; din Cuciurmare, Dumitru Solomcean, Toader Macovei, Vasile Procop Carce şi Constantin a lui Tănase Carce; din Terebleşti, Paraschiva Scripcariului, Ana Nimigean, Eudochia Nica, Mărgărina Nimigean, Ana Nica, Vastasia Socaciul, Vărvara Ţâganului; din Horecea, Maria alui Nicolai Doroş; din Şipineţi, Gafiţa Grecului, Thecla Susnacu, Glicheria Torniga; din Iordăneşti, Sanfira Costinean; din Capu-Codrului, Elena Catargiu; Din Stupca, doamna Maria Mironescu.
Traiste: din Şipineţi, Maria Cârpan, Domnica Duhanău, Vasilina Ceopac.
Brâie, baiere şi frânghii: un brâu negru, lucrat din păr, din Stupca; din Şipineţ, Maria Ursuluean, Maranda Gâgăun, Maria Cârpan, Aneca Grecului, Ana Duhanău, Vasilina Ceopac, Anania Mironean; din Cuciurmare, Dumitru Solomcean şi Dumitru Cepinschi; din Câmpulung, Rosalia Dorofteiu, Sultana lui Ioan Nemţean; din Terebleşti, Nica Eudoxia, Măriuca lui Şandru; din Crasna Ilschi, Ionică Bărbuţă.
Catrinţe: din Câmpulung, doamna Elisabeta Cocorean, Alexandru Liţu, Podfira Erhan, Anisia Măgurean; din Şcheia, Marinţa lui Ghiorghi Sucaciu; din Dorna-Vatra, Ioan Străjeriu; din Bilca, Glicheria Eremescu; din Fundul-Moldovei, Nestor a lui Dumitru Sforgaci, doamna Veronica Zurcan; din Horecea, Maria Doroş; din Şipineţ, Sandală Hruşca; din Tereblecea, Măriuca Pascari şi Ana Nimigean” .

 

„În primul rând, merită să fie amintite lucrurile care sunt expuse de Ana şi Emilia Iacubovici din Şipeniţi; aceste sunt lucrate cu mult gust şi iscusinţă şi se rezumă în paie colorate, ştergare de mână brodate şi năfrămi cusute în fel de fel de chipuri.
Am fost uimită de lucrurile produse de sătencele noastre. Mai ales, din satele următoare:
Fundul-Moldovei, cămeşi cu altiţe, lucrate de Maria Mândrilă şi Aniţa Bota. Doamna Veronica Ţurcan a avut bunăvoinţă a expune două lucruri frumoase: o traistă de mână şi desagi.
Iar din Gura Sadovei, sunt două cămăşi cu altiţe; o năframă cu frumoase isvoade e lucrată de Dochiţa Ioana Rusu şi de Maria Ursachi.
Foarte multe şi cu bun gust sunt lucrurile oferite de poporenii din Storojineţi, nişte cămeşi cu altiţe, năfrămi frumoase şi un covor de Maria Zania şi de Alexandra Prodan.
Trecând mai departe, am aflat, din Horodnicul-de-jos, ţinutul Rădăuţului, două cămeşi cu un exterior admirabil, lucrate de Mironescu şi de Teleagă. Iar din ţinutul Sucevei, mi-a plăcut cel mai bine cămaşa expusă de Gherasim Gavrilovici” .

 

În lumea satelor, până după 1848, nu existau decât foarte puţini meşteşugari, mai ales prin satele cu proprietari bogaţi, care-i foloseau pentru nevoile exploatării moşiilor lor. Meşteşugari, grupaţi în bresle, locuiau, cale de veacuri, doar în târguri, cei mai mulţi dintre aceştia fiind aduşi, cu privilegii, de către voievozi.
În 1772, în satele româneşti din regiunea Cernăuţi şi în cele ucrainene din judeţul Suceava, existau, conform recensământului lui Rumeanţev, meseriaşi fără nume, doar cu pronume, meşteşugul practicat urmând să confere numele lui urmaşilor acelor rotari, butnari, olari, dulgheri, pânzari sau ciubotari:

 

 

Ruşii Moldoviţei, Mihai, pânzar, Timofti, pânzar, zet lui, Irimia, butnar,
Moldoviţa, Fodor, butnar,
Voloca pe Derelui, Onofrei dulgher, Ion rotar, Andrieş butnar, Vasile dulgher
Mologhia, Roman sin croitor, Dănilă lemnar, Costandin butnar, Grigoraş căpotar, Dumitru rotar şi Ştefan ciubotar
Ostriţa, Tinca butnăriţa, Ilii butnar, Ion rotar, Toader butnar, Vasile butnar,
Boian, Sandală ciubotăriţa, Nastasia cojocăriţa, Costandin croitor, Pricop ciobotar, Coste olar, Enachi ciubotar, Harasim ciubotar, Vasile tocar, Simion tocar,
Horecea, Petre pânzar, Andrei zet cojocăriţii, Andrei blănar,
Roşa, Andronic sin olar, Petre cojocar, Neculai rotar, Postolachi spoiangiu, Neculaiu olar, Pavel butnar, Vasile ciobotar, Sandul butnar,
Corovia, Neculaiu dohotar, Ştefan sin rotar, Andrei rotar,
Cuciurul Mare, Grigoraş cojocar, Fedor rotar, Hrihor butnar, Ivan butnar, Ivan olar, Ion ciubotar,
Buda Mare sau Stroieşti, Vasile olar.

 

Acestor meşteşugari rurali li s-au alăturat, conform consignaţiunilor lui Enzenberg, câţiva meseriaşi ardeleni:
– olarii Vasile Moldovan, din Şieuţ, stabilit la Băişeşti, în 1764, şi Vartolomei Husar, din Leşu Ilvei, stabilit la Corlata, în 1763;
– cizmarii Paul Akon, din St. Toma, stabilit la Iacobeşti, în 1768, Matei Mihai, din Aidei, şi Matei Lasslo, secui din Comălău, stabiliţi la Ţibeni, în 1772, şi Matei Notanko, secui din Bârgău, stabilit la Ţibeni, în 1764;
– stolerii Lascar Costin, din Budac, stabilit la Bălăceana, în 1772, şi Mihai Lorenz, secui din St. Mihai, stabilit la Iacobeşti, în 1772;
– rotarii Ion Onigă, din Ilva Mare, stabilit la Botoşana, în 1762, Gigo Marton, secui din St. Micloş, stabilit la Iacobeşti, în 1773, Simeon Pop, din Prislop, stabilit la Pârteşti, în 1773, şi Ferenz Ballinek, secui din Topliţa, stabilit la Ţibeni, în 1772
– dulgherii Simion Iliaş şi Lupu Horea, din Bârgăul de Jos, stabiliţi la Stupca, în 1772;
– bodnarii George Ungurean, din Rodna, stabilit la Horodnic, în 1766, Mihai Andraş, secui din St. Toma, stabilit la Iacobeşti, în 1765, Vartolomei Parpuha, din Bârgău, stabilit la Iaslovăţ, în 1763, Chiriac Bucur, din Rebra, stabilit la Iaslovăţ, în 1764, şi Ioan Heghiduş, din Pintic, stailit la Ilişeşti, în 1776;
– zidarul Mire Marton, secui din Ghiolţ, stabilit la Iacobeşti, în 1764;
– fierarul David Batez, din St. Micloş, stabilit la Iacobeşti, în 1773.

 

Ucenicind la aceşti meseriaşi, ruşi, în mare parte, la 1772, şi ardeleni, la 1774, încep să se formeze meseriaşi şi în satele Bucovinei, fie din urmaşii acestora, fie din învăţăcei veniţi din alte sate, după cum rezultă dintr-o insolită publicitate, practicată de gazeta „Deşteptarea”, vreme de doar un singur an:

 

„Eu, Vasile Fogoraş, locuitor în Pătrăuţ pe Suceava, lucrez, de la anul 1849, încoace, orice fel de clopote pentru biserici şi şcoale, începând de la cel mai mic, până la cel mai mare. Clopotari au fost şi moşul, şi tatăl meu. După câte îmi aduc aminte, am reparat numai vreo 5-6 clopote de-ale moşului meu şi vreo 3 de-ale tatălui meu, de-ale mele, însă, n-am reparat nici unul. Cu toate acestea, Românii din ţară nu mă prea îmbulzesc cu comande, pe când pentru comunele Calinşti, Horodniceni, Preoţeşti, Stănişoara, mănăstirea Slatina, Malini, Plopeni, Găineşti, Popăuţ, Pomârla, Brăieşti, Hânţeşti, Văleni, mănăstirea Neamţu, Roman, Târgu-Piatra, Ocea, Tuchilaţi, David, Drăceni şi alte comune din România eu am făcut mulţime de clopote, spre mulţumirea tuturor.
*
Eu, Ion alui Simion Turturean, din Pătrăuţi pe Suceavă, lucrez ca meşter în meseria cojocăriei, de la anul 1872, făcând fel de fel de cojoace, şube acoperite, mintene şi bundiţe cu felurite înflorituri.
*
Noi, George alui Ion Cervinschi, Costachi alui Vasile Cervinschi şi Mihai alui George Cervinschi, din Pătrăuţ pe Suceavă, am învăţat şi purtăm, aici, de mici, meseria rotăriei, lucrând care, căruţe, sănii, grăpi, pluguri şi felurite unelte.
*
Eu, Petru Capverde, din Pătrăuţ pe Suceavă, lucrez, aici, la ciobotărie, de la anul 1877. Fac orice fel de încălţăminte, dar nu tocmai pe delicăţie, ci mai mult pe trăinicie.
*
Eu, Serafim Moroşan, covaliu şi potcovitor de cai, concesionat din Pătrăuţ pe Suceavă, lucrez, aice, de la anul 1888, legând orice feliu de trăsuri, făfând şi repărând pluguri, grape şi toate uneltele trebuincioase la gospodărie” .

„Eu, George Hutu, din Câmpulung, cunosc, pe deplin, curelăria, tapeţăria şi văpsăria şi am lucrat foarte mult, dar mai ales la străini. Fac hamuri noi, precum şi reparaţii de tot felul, şi văpsesc trăsuri şi mobile, şi uşi, şi fereşti, şi tapeţez mobile, canapele, scaune, şi reparez divanuri şi tot felul de mobile. Şi am scos, până acuma, mai mulţi băeţi români calfe, precum pe Teofil Banilevici din Capucodrului, Gavril Hutu din Stulpicani, Andrei Burduhos din Câmpulung, George Forminte din Câmpulung, şi mai am şi alţi băeţi români la învăţătură.
*
Eu, Ioniţă Lacatîş, cojocar în Câmpulung, fac tot felul de cojoace frumoase şi bondiţi de tot felul, şi reparaturi de orice fel şi natură, şi am învăţat cojocăria şi pe mai mulţi băeţi români, şi mai am la învăţătură, însă cu părere de rău trebuie să spun că Românii noştri puţin mă sprijinesc cu lucrul, pentru că s-au încuibat la noi, în Câmpulung, nişte cojocari galiţieni şi se ştie că Românul nostru e deprins a da tot cu fuga la străin şi a-l sprijini, iar pe fratele său, pizmuindu-l, îl lasă la o parte ca pe-o haină învechită. Şi tatăl meu, şi moşul meu au fost cojocari şi tot districtul lucra la noi, dar, de când au năvălit veneticii de Galiţieni, de atunci am dat înapoi şi pe nime în lume nu l-a durut capul de ursita noastră, până în ziua de azi” .

 

„Aproape toţi meseriaşii români ai oraşului Siret sunt cojocari, şi anume 31…
Numele acestor cojocari sunt, în rânduială alfabetică, următoarele (Cei spaţionat tipăriţi – bold – lucră de sine stătători): Petre Agapi, Eugen Agapi, Ştefan Andruhovici, Constantin Andruhovici, Eugen Colomiţchi, George Colomiţchi, Vasile Colomiţchi, Ioan Colomiţchi, Mihai Constantinovici, Ştefan Franciuc, Dumitru Ianovici, Dumitru Mateiciuc, Nicuţă Manoli, Nicolai Nemeş şi fiii, Niculai alui Ioan Nastasi, Vasile alui Mihai Nastasi, Ştefan Popovici, Dumitru Popovici, Ilie Popovici, Ioan Ştefaniuc, George Siretean, Ilie Siretean, Teodor Zus, Ioan (Ticu) Zus, Ioan Zus, Nicolai Zus, Ilie Zus, Dumitru Zus, Dumitru Zurcan şi Teodor Zurcan.
Afară de aceştia, mai sunt doi ciobotari, anume Ioan Caba şi Ilie Moroşan, şi, în fine, doi bodnari, adică Emilian Socolean şi tânărul Agapi. Aceştia sunt toţi meseriaşii români ce-i avem în Siret” .

 

„Eu, Vartolomei alui Filip Ichim, din Horodnicul de sus, născut în 1877, port meseria cojocăriei, din anul 1897. Meşteşugul acesta l-am deprins la dl George Robul, din Volovăţ. Fac tot felul de haine de piele: bondiţe albe şi împistrite, mintene albe şi decorate, în felurite croieli, cum se poartă la noi şi cum pe la Suceava şi aiure, între Români.
*
Eu, Teodor Epure, din Tereblecea, cunosc, pe deplin, arta sculpturei, auritul, poleitul şi măsăritul în artă. Pot săvârşi orice lucru fin în ale sculpturei şi celelalte ce se ţin de ea. Iconostase, cruci, serafimi şi tot felul de cadre, dulapuri, mobile etc. La redacţia onoratei gazete „Deşteptarea” am lăsat nişte cadre de icoană drept model şi dovadă despre destoinicia mea.
*
Eu, Ion Lupu, din Ilişeşti, cunosc deplin sculptura şi măsăritul (stoleria) şi primesc tot felul de lucruri, precum iconostase, cruci, serafimi pentru procesiuni, şi fel de fel de mobile casnice şi rame sculptate” .

 

„Eu, George Ieremie, locuitor în Bosanci, port meşteşugul fierăriei de la anul 1882, adică de 19 ani, şi lucru toate lucrurile de fierărie, şi anume: potcovesc cai, leg care, căruţe, lăzi, reparez pluguri, grape, şişcorniţi, şi fac toate lucrurile de trebuesc în gospodărie… Locuesc pe locul părinţesc, în gospodăria moştenită de la tatul-meu. Învăţătura am început-o în anul 1876, în satul Stupca, la un meşter neamţ, şi, pe urmă, am lucrat ca calfă pe la alţi meşteşugari de pe aiurea” .

 

Şi mai exista, în 2 octombrie 1912, un artizan în lemn, în Frumosu, Coriolan Ţebrean, dar deja vorbim despre nişte vremuri în care foştii elevi ai Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc, după ce uceniciseră cu sculptorul Ioan Pâşlea sau cu Ion Ştefureac, trecuseră, deja, la exercitarea liberală a profesiei lor.

 

Cele două expoziţii de industrie casnică de la Cernăuţi, din 1887 şi din 1892, ne permit, datorită mărturiilor gazetăreşti, să întocmim o primă listă a meşterilor populari din satele regiunii Cernăuţi şi ale judeţului Suceava, aceştia fiind, în ordinea alfabetică a numelor satelor:

 

Andreasfalva, Cozobot Antal şi Erszebert;
Bilca, Glicheria Eremescu, Samfira Boca, Ana, Samfira şi Magdalena Muntean;
Boian, Catrina Fedoreac;
Buda Mare, Ştefan Lunceac;
Câmpulung, Elisabeta Cocorean şi George Neamţul, Rosalia Dorofteiu, Sultana lui Ioan Nemţean, Alexandru Liţu, Podfira Erhan, Anisia Măgurean;
Capu-Codrului, Elena Catargiu;
Cotul Ostriţei, Catrinei Rujeniţă;
Crasna Ilschi, Ionică Bărbuţă;
Cuciurul Mare, Dumitru Solomcean, Toader Macovei, Vasile Procop Carce şi Constantin a lui Tănase Carce, Dumitru Cepinschi, Domnica Ucraineţ;
Dorna-Vatra, Ioan Străjeriu;
Dorna Candreni, Varvara Urda;
Fundul-Moldovei, Nestor a lui Dumitru Sforgaci, Veronica Zurcan, Maria Mândrilă, Aniţa Bota;
Gura Sadovei, Dochiţa Ioana Rusu şi de Maria Ursachi;
Horecea, Maria alui Nicolai Doroş;
Horodincul de Jos, Mironescu, Teleagă, Ana Mironescul, Tit Rogian;
Horodnicul de Sus, Catrina Lupu-Prelipcean, Maria Teleagă şi Zaharia Zub;
Iordăneşti, Sanfira Costinean;
Storojineţ, Maria Zania, Alexandra Prodan;
Stupca, doamna Maria Mironescu;
Şipineţi, Gafiţa Grecului, Thecla Susnacu, Glicheria Torniga, Maria Cârpan, Domnica Duhanău, Vasilina Ceopac, Maria Ursuluean, Maranda Gâgăun, Aneca Grecului, Ana Duhanău, Anania Mironean, Ana şi Emilia Iacubovici;
Şcheia, Marinţa lui Ghiorghi Sucaciu;
Tereblecea, Paraschiva Scripcariului, Ana Nimigean, Eudochia Nica, Mărgărina Nimigean, Ana Nica, Vastasia Socaciul, Vărvara Ţâganului, Măriuca lui Şandru, Măriuca Pascari;
Vicov, Victoria Jeşan.

 

Un meşteşug aparte, apanaj al răzeşilor bucovineni („La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene” ) şi al huţanilor, îl reprezintă încondeierea ouălor, în simbolistici asmănătoare, deşi în cromatici distincte.

 

„Încondeierea ouălor (împistritul, închistrirea sau scrisul), până nu demult apanajul femeilor, este o activitate tradiţională, ale cărei rădăcini se pierd în negura vremurilor.
Impresionantă, prin tematică şi culoare, se transmite de la o generaţie la alta. Aşa se face că banalul ou, depăşind „graniţele” bucătăriei, prin estetica şi armonia pe care o capătă, a devenit o adevărată mândrie a populaţiei huţule din satele şi cătunele comunei Moldova Suliţa.
De regulă, încondeierea ouălor începe în prima zi a postului Sfintelor Paşti şi se încheie înainte de Săptămâna Patimilor.
Bazându-se pe gust, îndemânare şi răbdare, meşterii locului realizează autentice opere de artă. În mod obişnuit, se folosesc ouăle de raţă. Dar se „scrie” şi pe cele de găină (foarte rar), gâscă şi, mai nou, pe ouăle de struţ. În prezent, înainte de a se apuca de lucru, artizanii locului golesc oul de conţinut (cu ajutorul unei seringi), pe considerentul că produsul obţinut se păstrează mai bine în timp.
Pentru încondeiere sunt necesare câteva elemente:
– „chişiţa” („chersca”, „chişniţa” sau „condeiul de scris”), deşi rudimentară, este indispensabilă. În fapt, chişiţa este un beţişor (de 10 cm lungime), în vârful căruia se montează un tub subţire de cupru (de 5-6 mm lungime), având rolul de a menţine ceara lichefiată;
– ceara de albine, care, în timpul lucrului, se păstrează într-o ulcică de lut, introdusă în nisip înfierbântat. Ceara are rolul de a acoperi părţi ale oului, care nu trebuie atinse de culoare.
Se folosesc vopselele de culori diferite, în rândul cărora se remarcă culorile roşu, portocaliu, maro, galben şi verde .
În trecut, se foloseau culorile naturale, obţinute pe bază de plante. De exemplu, culoarea galben deschis se obţinea din flori de brânduşă, iar galbenul cărămiziu, din coji de arin, fierte. Galbenul se mai obţinea din coji de ceapă, coajă de pădureţ sau de mălin, fierte la un loc. Pentru a obţine nuanţe şi mai variate de galben, se foloseau păpădia, vârfurile de răchită, florile de sunătoare, cele de sovârf şi frunzele de mesteacăn.
Culoarea albastră se obţinea pe seama viorelelor, iar pentru a obţine culoarea verde, se fierbeau, la un loc, coajă de arin, coajă de măr, mugur de pădureţ şi frunze de nuc.
Culoarea roşie are la bază flori de sovârf, cimbrişor, măceş, arin, boabe de călin etc.
Pentru a obţine culoarea neagră, era nevoie de coajă şi frunze de arin, fructe de soc şi coajă de corcoduş.
Astăzi, nu se mai folosesc culorile obţinute din plante (decât în situaţii cu totul izolate); locul lor a fost luat de culorile obţinute pe cale industrială.
Revenind la tehnica de lucru, subliniem că, ţinut în mâna stângă, oul se învârte sub vârful chişiţei, care trasează liniile de ceară. Apoi, se introduce, succesiv, în băile de culori dorite.
Motivele desenate pe ou sunt diferite: geometrice (cruci, romburi, zigzaguri, linii drepte, triunghiuri), fitomorfe (ramuri de molid), zoomorfe (mai ales, păstrăvul şi cerbul); indiferent de motive, simetria obţinută este aproape perfectă.
Odată lucrarea terminată, se îndepărtează stratul de ceară, se usucă oul şi, pentru a-i asigura luciul, se aplică o peliculă de lac.
Printre meşterii locului, îi amintim pe Ecaterina şi Dorina Harasemciuc şi pe Vasilică Mechno.
În Moldova Suliţa, se constată unele diferenţieri faţă de Ulma, Izvoarele Sucevei sau Breaza.
Din coşul cu bucate din noaptea de înviere nu lipsesc ouăle încondeiate. Apoi, în prima zi de Paşti, potrivit obiceiului, cavalerii ofereau fetelor un ou „închistrit” (pesanche)” .

La Breaza, la Benia, la Moldoviţa şi la Brodina, ouă încondeiate de huţance se numesc „krashanky” sau „pysanky”.