*

O datină creştină: Irozii

*

În cadrul aceleiaşi „matrice stilistică”[1], există două „aderenţe la mit” [2] româneşti, respectiv aderenţa la „tradiţia primordială”[3] şi, respectiv, la „tradiţia creştină”[4], Colindul şi Vifleimul”[5], cum numea cărturarul I. G. Sbiera aşa-numitele „colinde creştine”, deci cântecele religioase de Crăciun.

*

Colindul, numit, în vremea lui Strabon, „peanul tracilor”  sau „imnul Titanilor”[6], admis în templul solar, odată cu „ierburile vindecătoare”[7], reprezintă o creaţie sacerdotală preistorică („Singurul lucru care poate fi popular este doar faptul „supravieţuirii” atunci când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute”[8]), românii fiind singurii urmaşi ai amestecurilor de populaţii nod-dunărene care mai păstrează, în sensul conservării, „straturile de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”, drept „coloanele vieţii”[9], în condiţiile în care, şi astăzi chiar, „satul românesc este, în esenţă, preistoric, ştiut fiind faptul că înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice” [10].

*

Colindul înseamnă „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[11], dar care marchează, „sub teroarea istoriei”[12], „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerăm ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie”[13].

*

„Colinda română ca cult de Soare (cel scandat, numit şi „Urătură” sau „Pluguşor”) şi, în egală măsură, cult al Lunii (cele cântate, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care au fost, iniţial, colinde), poartă un nume care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[14], opinia lui Simeon Mangiuca fiind întărită de toate scrierile vechi, referitoare la omagierile astrale ale antichităţii, însuşi Herodot precizând că populaţiile acelea vechi, din care şi noi, românii, ne tragem, „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”[15].

*

Elemente ale cultului astral, ca esenţă a religiei naturale, în desfăşurarea ritualică recognoscibilă în Colind, în oraţiile de nuntă, în datina piţărăilor şi în horele căluşereşti, toate cu rădăcină comună, se pot identifica în mai toţi autorii antici, fie aceştia istorici, precum Diodor Sicul[16] sau Claudiu Aelian, care se foloseşte de textele, între timp dispărute, ale lui Hecateu Abderida[17], fie poeţi, precum Pindar, cel care susţinea că pe primele cântece ale omenirii „zeii le-au ctitorit”[18] odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Nemmene, IV, 1), pentru că abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo”  (Paiane, I, 52), ştiut fiind faptul că, la începuturile metafizice ale omenirii, conştientă de Timp, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor”[19], deci în prima decadă a lunii mai (luna „Malanka”, la slavi), atunci când se iveau  „flori de măr, / flori de păr”, cele care nu lipsesc nici din relicvele de Colind contemporane, dar nici din Vifleimuri. / În Colindul de astăzi, întâlnim, drept relicve, inclusiv lingvistice, ale „tradiţiei primordiale” („câmpul stilistic”, cum formula, mult mai inspirat decât Guenon, Lucian Blaga), formulele sacramentale „leru-i ler”, „florile d’Albei” (şi nu „florile dalbe”, cum s-a încetăţenit, datorită absenţei iniţierilor[20]), precum şi invocaţia sacră „oi”, adesea în formula „oi, leru-i ler”.

*

Reminiscenţa lingvistică „leru-i ler”, comentată şi studiată, cu reperul încrâncenat latinist al Şcolii Ardelene, nu înseamnă, aşa cum îşi închipuia Şincai şi Maior eternizare a numele împăratului Aurelian, „acest prea strălucit împărat şi bărbat ostaş, născut în Dacia”, nici, aşa cum propusese, după 1848, braşoveanul George Săulescu, luând în studiu formula derivată „Veler şi Velerum”, înveşnicirea numelui împăratului Valeriu, nici, aşa cum sugera I. G. Sbiera, cel care şi inventariază opiniile de până la el, un „ecou târziu al cultului Larilor”[21], ci formula sacramentală finală (Legea e Lege), cum se poate concluziona, în baza unei mărturii a lui Aristotel[22]. De altfel, sugestia legământului sacru, al legii care se cânta, ca să nu se uite, este întărită şi de prezenţa, în reminiscenţa „oi, leru-i ler” şi a derivatelor acestei formule, a invocaţiei „oi”, din străvechiul „NeikOY” (conform inscripţiei din Rhodos, ANAPO’NEIKOY, ANAPONEIKI), singura prin care putea fi invocat AUM (se pronunţă OM, cum precizează Hermann Wirth, luând în discuţie „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”[23]).

*

Reminiscenţa „florile d’Albei”, eronat conservată de subconştientul obştesc drept „florile dalbe”, face recurs la numele celtic al Lunii, „Alba”[24], identificat şi în colindele provensale, dar şi în numele dat de celţi insulelor britanice, „Albion”, celţii fiind, în fond, cum susţine şi Blaga, nu o populaţie antică, ci o cultură ocupaţională, cultura meşteşugărească, preistoria beneficiind, de fapt, de trei culturi ocupaţionale, păstorească, agrară şi meşteşugărească, argumentul principal constituindu-l simbolistica ornamentaţiei populare, ştiut fiind faptul că „geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt”[25].

*

Datorită erorii, comisă de filosofii culturii, de a considera cultura elină un reper şi nu o fereastră spre o cultură preistorică boreală, din care derivă cea elină (Herodot spune, cu firească trufie că, „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume”[26], deşi e cunoscut că numele a două dintre trei ceruri ale boreazilor, Cerul Apropiat sau Cerul Zilei, numit de boreazi Deaus a devenit Zeus al elinilor, iar Cerul Mijlociu sau Roata Cerului, numită Ur Anu – Tatăl Ceresc se numeşte în aramaică Anu Yahve –, a devenit, la elini, Uranus), multe dintre moştenirile ancestrale s-au pierdut, deşi e lesne de înţeles, spre exemplu, că omătul se „cerne” din „Cernunos”, deci din Cerul Îndepărtat (sinonim şi al Timpului, deci Cronos), cel întunecat, pentru că niciodată nu ninge din „Ur Anu”, adică din cerul înstelat, care aduce gerul, îngheţul, de sub semnul ceresc al şarpelui, respectiv Constelaţia Dragonului.

*

Ignorând o superbă constatare a primului om modern al omenirii, Preafericitul Augustin, care susţinea că şi „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”, colindele, ca expresii sacerdotale ale acelei religii, care a existat de la începuturile omenirii, au fost prigonite de către biserică, drept „marele praznic al diavolului” sau „cântece drăceşti”[27], dar tentativa de asimilare creştină a colindelor în cântece bisericeşti s-a produs abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când apar, mai întâi, cu „Colindele pascale” şi „Irozii”, apoi cu „Vifleimurile” şi cu „Cântecele de stea”, toate încredinţate, iniţial, epitropilor bisericeşti, pentru a provoca parvenitismul românilor („Ce? Noi nu suntem la fel de gospodari?”), apoi, odată cu fenomenul de asimilare creştină a colindelor prin creaţii culte, care urmau să fie răspândite în popor, prin eforturile parohilor, încredinţate fiind direct tuturor enoriaşilor şi, mai eficient, elevilor de şcoală, sub numele de colinde populare.

*

Cu “Steaua”, în 1870
*

Producţiile cu rol propagandistic creştin, numite de I. G. Sbiera „Vifleimuri şi Cântece de stea”, creaţii ale unor compozitori profesionişti, precum Tiberiu Brediceanu („Domnul Sfânt când s-a născut”), Al. Podoleanu („Bună dimineaţa la Moş Ajun”), I. C. Brătian („Noaptea de Crăciun”), D. G. Kiriac („Scualaţi, sculaţi”; „O ce veste minunată”; „Nouă azi ne-a răsărit”), George Cucu („Astă seară-i seară mare!”; „La un colţ de grădiniţă”; „Sus boieri nu mai dormiţi”; „Am plecat să colindăm”; „În vârful la nouă meri”), V. Popovici („Maica sfântă şi-o pornitu”; „Trei păstori”), A. Stoia („Steaua sus răsare”) sau Timotei Popovici („Astăzi s-a născut Hristos”), au fost publicate de Biblioteca Religioasă-Morală şi Muzicală, „sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu – Profesor”, până în anul 1945, „pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul nou”[28].

 

ADMINISTRARE DE PROBE:

*

* 

Odată adoptate de popor şi conservate, mai mult sau mai puţin conştient (de asta, din cauza pierderii de memorie, apar variantele), Vifleimurile pot fi considerate folclor, dar nu şi creaţie, pentru că, precum şi în cazul Colindului, în cântecele acestea, închinate Lunii şi Soarelui (Soarele Dreptăţii fiind Iisus, conform Sfântului Augustin), creaţia, deci iniţierea, este de natură sacerdotală şi nu laică, laică fiind doar conservarea sau supravieţuirea iniţierilor vechi sau mai noi.

*

*

Fără îndoială, ambele creaţii, Colindul şi Vifleimul, păstrate doar de români, înseamnă adeziunea noastră la mit, cea care spune mai multe despre sufletul românesc decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice.

*

*

Fiind vorba, în ambele cazuri, de iniţieri sacerdotale în creaţie, doar conservate prin folclor, nu are rost să încercăm un studiu al asimilării Colindului de către Vifleim (au făcut-o, în mod magistral, Nicolae Densuşeanu şi Vasile Lovinescu), pentru să asimilarea aceasta s-a făcut de către creatori, care ştiu să preia, precum G. Cucu, tema morţii şi învierii Timpului, în Capricorn („C-au plecat la vânătoare / Să vâneze căprioare…”) sau tema intrării în armonia universală („În vârfuri de nouă meri / Ard nouă lumânări / Pică nouă picături / Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară…”) şi să includă elemente ale mitologiei creştine („Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / se scaldă, se iordăneşte / Cu apă se limpezeşte…”).

*

*

Singura noastră datorie este şi rămâne cea a înlăturării confuziei, prin conştientizarea şi delimitarea moştenirii străvechi, care nu trebuie confundată cu moştenirea timpurilor moderne, deşi ambele desăvârşesc, atât cât se mai poate, ceea ce obişnuim să numim încă suflet românesc. Dar, pentru asta, avem nevoie şi de timp, şi de spaţiu, ambele retrăite cât mai metafizic posibil, demersul fiind posibil doar în măsura în care vom ţine cont, în permanenţă, de principiul egiptean al plin-deşertului, conform căruia „omenirea pierde din metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie”[29] sau, cum susţine Lucian Blaga, dacă vom conştientiza că iniţierile vechi nu se pot înţelege „din perspectivele epocii noastre”[30], ci prin asimilarea perspectivelor, deci a notorietăţilor acelor vremi, înţelegând prin notorietate un ansamblu de valori şi cunoştinţe specifice unei anumite epoci şi care doar din mărturiile acelor epoci pot fi însuşite.

 *

*

*

 

Colindele, expresii ale unei religii naturale

 *

*

Începuturile religiei, ale religiei pe care, de vreo două milenii, o numim creştinism, au fost extrem de pertinente, o „căutare a unui cer pentru acest pământ” (Cristopher Gerard), un cer care să înlesnească perceperea timpului ca un ciclu, urmând ciclurile cosmice şi fundamentând „o religie a anului şi a adevărului”, o religie din care lipseau şi creaţia, dar şi apocalipsa, în favoarea ordinii, ordinea fiind numită de protopărinţi „Cosmos” (Cristopher Gerard, Trovace un cielo sulla terra). O religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Tocmai de aceea, opina Amanda K. Coomaraswamy, „un adevărat studiu al folclorului român ar trebui să înceapă, în acelaşi timp, cu un psiholog, un teolog şi un metafizic”. Şi tot ar fi prea puţin, pentru că niciodată nu vom putea reface integral notorietăţile unei anumite epoci, prin notorietăţi înţelegând ansamblul de experienţe, de cunoştinţe şi de stări metafizice specifice unei anumite durate şi atât de răspândite şi de uzitate în durata aceea de timp, încât nimeni nu mai avea nevoie să le consemneze, să le încredinţeze viitorimii. De pildă, despre „vindecarea cu ierburi”, cu ierburile care se legau în capătul toiagului de călătorie (strămoşul „steagului” piţărăilor, căluşarilor sau de strânsură) nu vom găsi mărturii în folclor, deşi „istoria românilor este istoria lui frunză-verde”, după cum inspirat concluziona Hasdeu. „Româncele din cele mai multe părţi ale Bucovinei au datina de a atârna pe sub streaşina din faţa casei o mulţime de flori, precum şi alte plante, legate în mănunchiuri şi în formă de cruce: vâsdoage, ochişele, mintă creaţă, măghiran şi mai cu seamă busuioc, cari rămân apoi acolo tot anul. De aici se vede că vine apoi şi datina colindătorilor de a încheia o seamă de colinde cu versurile de mai sus”, preciza Simion Florea Marian în subsolul paginii, care adăposteşte un final mai mult decât convingător: „Streşină de busuioc, / Să vă fie cu noroc; / Streşină de măgiran, / Să vă fie peste an; / Streşină de mintă creaţă, / Să vă fie pe vieaţă; / Streşină de bumbişori, / Să vă fie de-ajutori / La fete şi la feciori / Şi nouă de sărbători!”.

*

*

Din descrierile împodobirii steagului căluşarilor, de-a lungul timpului (de la Dimitrie Cantemir, încoace), cunoaştem rolul tămăduitor al busuiocului, măghiranului, mentei, bumbişorilor, usturoiului, pelinului etc., deşi plantele acestea nu se administrau ca medicamente (cu excepţia boabelor de rouă, culese de pe frunzele şi florile lor, pentru spălarea feţei), ci mijloceau, prin tainice puteri metafizice, împlinirea unui anumit ritual, care cuprindea dans, cântec ritmat şi măşti. Elemente văzute de toată lumea, de la Orfeu, la Strabon, de la Proclos din Lycia, la Paul de Alep sau la Dimitrie Cantemir. Dar au existat şi elemente pe care nu le-a văzut nimeni, care se săvârşeau în taină, la împodobirea steagului, întotdeauna lângă „un copac verde” („arbori înfrăţiţi”), întotdeauna după purificare cu rouă sau apă neîncepută (precum în urătură, personajul, când „s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoane s-a-nchinat”), folosindu-se obiecte cu un anume rost metafizic, altul decât cel al folosinţei zilnice, precum în colindul reprodus de I.G. Sbiera: „La picioare? Săbii goale! / La mijloace? Bărbănoace! / Sus, la uşă? Flori de rujă! / Jos, la prag? Flori de mac! / Dar prin casă? Iarbă-aleasă! / Pe podele? Viorele! / Pe păreţi? Stecle verzi! / Dar în tindă? Flori de mintă! / Pe afară? Flori de vară! / La portiţă? Păuniţă!”.

*

*

Iar copacul verde („arborii înfrăţiţi”), simbolul Coloanei Celeste, Stâlpului Pământului sau Arborelui Vieţii, pare să fi fost nu bradul, ci mărul-părul, pomul lunar. Nu mărul, nu părul, ci mărul-părul, două trunchiuri care-şi unesc în văzduh coroanele, aidoma porţilor ţărăneşti cu streaşină, care tocmai asta simbolizează: Coloana Celestă sau, cum i se mai spunea, Stâlpul Pământului sau Arborele Vieţii. Deci, până şi banala poartă ţărănească e un simbol religios, rostul coloanelor (două zeităţi ale vetrei) fiind acela de a uni pământul, prin streaşină, cu cerul, aidoma merilor din variantele de colindă străveche: „Cole-n deal, colea în vale, / Mai din jos de ceea cale, / Este-un măr şi un păr; / Sub cel măr, sub cel păr, / Este-un pat că de brad / De nouă meşteri lucrat, / Cine doarme-n acel pat?” sau „Dinăintea cestei curţi / Sunt doi meri şi doi peri / La tulpină-alăturaţi, / La vârvuri împreunaţi. / Sub cel măr, sub cel păr / Este un pat încheiat / Din scândurele de brad / De nouă meşteri lucrat”.

*

*

În cele două variante culese de I.G. Sbiera, există şi Calea, dar vag menţionată, Calea desemnând mersul stelelor, deci „scrierea de pe cer”, care vestea împliniri sau nenoroc şi care, precum în variantele care urmează, culese de Sbiera şi, respectiv, de Marian, materializează şi sacralizează („Concreteţea Veşnicului este Apa”, scria Lao Tse) pe pământ: „Colo-n zarea ceriului, / La porţile raiului, / Îmi ard două luminele, / Din aceste luminele / Îmi cad două picurele / Şi dintru un picuraş / Îmi crescu un păltinaş (lemnul sacru, lemnul de toacă – n.n.) / Să se facă-un legănaş; / Şi din celalt picurel / Isvorî un râurel, / Râurel cu miros sfânt / Pentru-o scaldă pe pământ” sau „Colo-n jos, şi mai în jos, / Pe cel câmpuşor frumos, / Sunt doi meri mândru-nfloriţi / Şi doi peri într-auriţi. / La cei meri, / Şi-acei peri / Pică două lumânări, / Pică două, / Pică nouă, / Pică douăzeci şi nouă, / Să se facă feredeu”.

*

*

Din păcate, din fostele texte ale omagierii anului lunar (colindele cântate au fost închinate Lunii, iar cea scandată, pe care o numim „urătură”, era închinată Soarelui), nu ne-au rămas decât elemente disparate, pe care erudiţii veşnic răzvrătiţi, de talia lui Rudolf Steiner, Nicolae Densuşianu sau Vasile Lovinescu, s-au străduit să le descifreze, integrându-le şi desluşindu-le în spiritualităţile vag moştenite ale „raselor-rădăcină, acceptate de scrierile filosofice, Polară şi Hyperboreană” (Steiner, „Mituri şi mistere egiptene”), precum şi pe reperele stabilite de civilizaţiile vechi. „O, Solon, Solon, – exclama, cândva, un preot egiptean – voi, grecii, rămâneţi mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteţi cu toţii în spirit, căci nu aveţi o părere fundamentată pe tradiţie îndelungată şi nici o ştiinţă încărunţită de timp”. Ori colindele tocmai asta înseamnă, o „tradiţie îndelungată” şi o „ştiinţă încărunţită de timp”, şi una, şi cealaltă ignorate de popoarele-copii aidoma unor vechituri degradate şi cu rost şi folos neînţelese. Cei vechi, după spusa lui Lao Tse, considerau apa ca fiind concreteţea spiritului universal, aşa că feredeul din colindă, picurat din două, din nouă şi din douăzeci şi nouă de lumânări ale Arborelui Cosmic, din lumânări sau luminiţe ale coroanei cereşti, au avut înţelesuri pe care nu le mai putem regăsi. În „Rig Veda” (X, 27, 15-16), există o explicaţie a numerelor, dar a numerelor naşterii civilizaţiei omeneşti, a desprinderii lucrurilor şi fiinţelor desluşite din Nedesluşit: „Şi peste om vin cele şapte de jos, cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolţii de stânci şi cele zece din interior, în timp ce mama are grijă de copilul care trebuie alăptat”. Vechimea, precum se vede, avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păsesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Zadarnice sunt toate strădaniile de regăsire a Căii Străbunilor, pentru că şi cei deja de departe de noi (grecii, romanii) rătăciseră, se înstrăinaseră, aleseseră vremelnicia, personificând elemente ale Marelui Tot pentru a putea avea relaţii personale, relaţioniste, prin care să se supună unor omnipotenţe arbitrare. Atunci au apărut zeii, iar Cartea Sfântă a Iniţiaţilor, cea cântată ca să nu se uite, a fost cotropită de acele personaje, care nu mai doreau o relaţie armonioasă, ci supunere, pedepsire şi ispăşire, care spulberau contemplarea şi instaurau, într-o nesfârşită pustietate, autocraţia dogmei, care transformă „generaţia de aur” într-o vremelnică „generaţie de argint”, urmată de nefericita „generaţie de bronz”, căreia, cum spune Hesiod, îi aparţinem de vreo şase milenii. Ar mai fi unul de îndurat, după calculele vechilor egipteni, şi ne-am primeni pentru alte şapte milenii.

*

Pariază cineva că, dacă verific toate culegerile de “colinde bucovinene”, publicate în ultimii ani, găsesc doar aceste creaţii culte (şi altele, pentru că mai sunt), sluţite melodic (textele nu au origini populare, ci sunt scrise special pentru a înlocui “cântecele diavoleşti”, deci colindele arhetipale),  şi prezentate drept “folclor bucovinean”?

*

După instaurarea zeilor, şi colindele au avut de suferit prin vremelnicire. Omul fusese încarcerat în timpul muritor, dar capabil de renaştere, devenise Capricorn (cerb, căprioară): „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau „Dar boerul (românul, conform lui Cantemir) nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! / Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian), sugestia „dacică” a săgetării Capricornului (Cernunos, deci cerul întunecat) fiind cât se poate de transparentă.

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”. Trimiterea la mitul lui Orfeu, observată, în 28 decembrie 1656, de solul suedez Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), este cât se poate de tranşantă: „Ni s-a înfăţişat un fel de joc. Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi, apoi, culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta, s-a terminat jocul, pentru care cei ce au jucat au primit bacşiş”. Relatarea, inclusă în volumul V al monumentalei lucrări „Călători străini prin ţările române” (pp. 396, 397) este, probabil, cea mai veche descriere a „Jocului Cerbului”, dar într-o variantă de târg medieval moldovenesc, variantă care putea sau nu diferi de cele rurale. Din păcate, străbunii noştri, aidoma nouă, nu au lăsat mărturii, iar din pricina acestei lenevii, cum spunea Dimitrie Cantemir, nu ne putem recupera nici istoria, dar nici iniţierile şi simbolurile datinilor vechi. Oricum, călătorul suedez nu a mai văzut, în 28 decembrie 1656, şi un alt joc cu măşti, deşi a rătăcit prin târg, în căutarea unui popas, toată noaptea. Ceea ce înseamnă că, în 1656, colindele maiale încă nu fuseseră dezrădăcinate şi fixate temeinic… ortodox în gheţurile sticloase ale lui decembrie.

*

În datinile vechimii, nu există animale totemice, ci Căi astrale, indicate, precum în „Coran” de Stâlpi. Jocul Ursului, de pildă, omagia Ursa Mare, constelaţie cunoscută în popor şi sub numele de Carul Mare, pentru că civilizaţia hyperboreană cuprindea „pământul de sub Ursă”. Datina descinde, în fond, din ritualurile metafizice primordiale, iar credinţa vechimii era în totalitate cerească. Prin urmare, chiar şi şarpele biblic trebuie căutat pe cer, unde vom descoperi, arătând Nordul, Constelaţia Dragonului. Hermann Wirth, bazându-se pe un text din „Vendidad” („Legile”), în care, povestind despre motivele abandonării ţării Arryana Vaejah (ţinuturile carpatine) de către arieni, Ahura Mazda (Sfântul Cer) îi vorbise lui Spitama Zarathoustra că în ţara aceea, „după venirea lui Angra Mainyu, care a creat Şarpele-Iarnă, vara ţinea doar două luni”, Wirth concluzionează că „relaţia dintre şarpe şi iarnă este, acum, de o mare importanţă”. Deci, iarna a fost „şarpele” (de pe cer) care i-a izgonit pe culegătorii de fructe din Paradesha, cum se numea, în sumeriană, raiul (Constelaţia Dragonului, care arată Nordul polar sau Deva-yana, Poarta Zeilor). Plecarea s-a făcut cu „corabia Varra”, în care au fost încărcate „lumini create şi necreate”, bejenarii nutrindu-se cu „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui” (iată, deci, o altă descriere a Timpului).

*

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii Lui să-L închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă. „Încartiruirea” spiritului universal, odată cu apariţia templelor, este descrisă într-o superbă colindă, care nu este ceea ce pare la prima vedere, pe care o vom reproduce, secvenţial, după două variante, cea de la 1865, culeasă de I. G. Sbiera, şi cea de pe la 1898, publicată, cu refren „încreştinat”, de Simion Florea Marian: „După dealul cela mare, / O, Leru-mi şi Domn din ceriu! / Răsărit-a sfântul soare / Toată lumea luminând / Şi mană-n ea revărsând. / Iar pe deal, într-o lărgire, / Este-o naltă mănăstire. / Da’ într’însa cine şede? / – Nouă popi şi nouă diaci / Şi pe-atâţia patriarşi, / Carii stă şi se rugă” (Sbiera), respectiv, „Grecii fac o mănăstire, / Domnul Dumnezeu! / Grecii o fac, Turcii o desfac, / Nu-i făcută după plac. / I-au făcut nouă altare / Despre răsărit de soare. / Cocoşi negri c-au cântat, / Zori de zi s-au revărsat. / Preoţii-n slujbă-au întrat, / Şi ei mândră slujbă cântă” (Marian).

*

Textele acestea, precum şi celelalte variante, produse de răspândirea colindei în întreg spaţiul românesc, au atras atenţia lui Nicolae Densuşianu şi a lui Vasile Lovinescu, care, în baza textelor antice, identifică „mănăstirea” în templul lui Apollo din Insula Leuce (Insula Şerpilor), ale cărui ruine, înalte de mai bine de un metru şi jumătate, au fost descoperite în anul 1823, impresionând „ca o operă monumentală de artă” (Densuşianu).

* 

 *

*

„Crăciunul cel vesel, se apropie, e la uşă”

*

*

În Bucovina, moştenim colinde din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care s-au cântat, cum spune Sbiera, până pe la 1860, colinde din a doua jumătate a aceluiaşi secol, adunate în pagini de Simion Florea Marian, G. Dem Teodorescu, Eugeniu Neşciuc, Elena Niculiţă-Voronca şi Nicolae Păsculescu, precum şi colinde din jumătatea secolului următor, colecţionate de directorul liceului din Rădăuţi, Leonida Bodnărescu.

*

Şi tot din aceleaşi perioade moştenim şi descrieri ale ritualurilor cântării, descrieri care sugerează discret că imnele păgâne încă supravieţuiau şi că datina păgână („pagane” înseamnă „sate”) se delimita de datina creştină prin „umblat”, adică prin „umblatul cu Vifleimul” şi prin „umblatul cu Malanca”.

*

„Malanca”, la români (reminescenţă mitologică ucraineană, Malanka fiind fiica pământului, Primăvara, care se numea luna Mai), era un personaj din alaiul mascaţilor, un bărbat îmbrăcat în femeie, care aminteşte de „Muta” din ritualul Căluşarilor, sugerând vechea zeitate a vetrei, Hestia (Vestala, la romani); la ucraineni, de unde provine numele, „Malanka” este luna Mai, Primăvara, fata pământului, deci tot Zeiţa Vetrei, dar a vetrei vii, renăscute. Colindele, însoţite de alaiuri cu mascaţi, vin din vremuri imemoriale. Celelalte colinde, altoite pe filonul liric îndătinat, sunt creştine şi au la origine „Colindele de Bobotează” şi „Cântecele de Stea”, cele scrise prin anume mănăstiri, dar care au prins să se răspândească abia după ce au fost încredinţate epitropilor, adică gospodarilor de frunte ai satului, implicaţi în administrarea treburilor parohiale, care au fost împuterniciţi să cânte astfel de colinde. Românii, în parvenitismul trufaş secular, n-au putut accepta ca numai unii dintre ei să fie consideraţi gospodari, aşa că au prins să şlefuiască neîndemânaticele texte călugăreşti, până la comorile de suflet românesc pe care le reprezintă colindele creştine româneşti cunoscute. Ucrainenii au păstrat, însă, vechile cântece religioase, pe care le cântă cu evlavia lor înnăscută.

*

Noile colinde, cele încreştinate, sunt un produs folcloric sută la sută românesc, spre deosebire de cele străvechi, care au fost ale protopărinţilor tuturor neamurilor europene.

*

În ultimii 50-60 de ani, „Malanca” (cândva, un fel de variantă bucovineană a „Horei Piţărăilor” sau a „Pitarailor”, deci un fel de „Cântec de drum şi popas”, cum ar fi spus Vasile Posteucă, dar puternic influenţată de „Malanka” ucrainenilor) a devenit un dans cu măşti, dar, ca şi în cazul dansurilor căluşereşti, fără personajul central, fără mascatul care să amintească de Hestia, zeiţa vetrei străbunilor. E drept că datina a şi fost interzisă, prin anii 1947-1950, când, în ziarul judeţean „Lupta poporului”, comuniştii tunau şi fulgerau împotriva acestor „manifestări retrograde”, dar, de atunci, nici nu s-au mai făcut eforturi pentru regăsire şi pentru reînviere a datinii celei vechi. Tocmai de asta, pentru a răspândi mărturii şi a regăsi adevăruri, vom reproduce şi fragmente din studiile care prefaţează cărţile vechi, din care am selectat anume variante de vechi colinde bucovinene.

*

„Colindele de Crăciun se cântă numai în ajunul Crăciunului, sara spre Crăciun; rar când şi în ziua de Crăciun şi a doua zi, tot sara. De regulă, se cântă numai una, rar când două, combinate; acompaniarea cu scripca este foarte rară…

*

Pe unele locuri, colindătorii poartă cu sine un staul, în formă de biserică lungăreaţă, cu trei turnuri. Înlăuntru este luminat şi se văd ieslele cu pruncul Hristos în ele, maică-sa şi Iosif şezând lângă el, pe împrejur figuri de oi, boi şi cai. În lipsa chipurilor, se aşează înlăuntru o icoană, representând naşterea lui Hristos (influenţa germană, polonă şi/sau slovacă – n.n).

*

Când colindătorii au staulul cu sine, se zice că umblă cu „Vifliemul”… Cu Vifliemul îmblă mai ales în ziua de Crăciun şi a doua zi; în ajunul Crăciunului nu-mi aduc aminte să fi văzut.

*

De îmblarea cu Vifliemul se deosebeşte îmblarea cu „Malanca”. Colindătorii se îmbracă, aice, unul jidoveşte, altul arăpeşte, mai altul turceşte, ruseşte etc., şi unul ca o fată. Aceasta se numeşte Malancă.

*

Venind la fereastă, încep a cânta cam astfel: „Sloboziţi Malanca-n casă / C-afară plouă de varsă, / Ea casa va mătura / Şi blidele va spăla” etc.

Dacă li se dă drumul în casă, se prind în horă şi încep a juca, iar lăutarii cântă. Apoi fac fel de fel de şăgi.

*

Colindătorii cu Malanca îmblă mai ales pe unde sunt fete mari şi, dacă nu prea află rânduială bună în casă, Malanca începe a face ea ordine. Pentru şăgile lor, adeseori prea întrecătoare, colindătorii cu Malanca sunt daţi şi afară!… Malanca de pe la noi se pare a fi identică cu Turca de pe aiurea.

*

Colindele de anul nou se recitează, numai sara spre anul nou. Colindătoriul stă aproape de fereastră şi, sunând din clopoţel, recitează colinda; cei de împreună cu el se aşează în ogradă (curte) şi pocnesc din bice, biciuşte sau harapnice, de câte ori strigă colindătoriul „Mânaţi, măi!” sau „Mânaţi ori pocniţi, ficiori!”.

Uneori poartă cu sine, pe lângă clopoţel, încă şi un buhai. Ăsta este o putină, bărbânţă sau polobocaş, înfundat la un capăt cu o piele, în mijlocul căreia este scos afară, prin o găuriţă, un şmoc de păr de cal. Udând părul acesta cu apă şi trăgând, schimbiş, cu mânile pe el, de la piele spre capăt, face buhăiaşul de vibrează pielea şi produce un sunet asemenea mugetului boilor sau buhailor, de unde şi numele de „buhai”. Buhaiul rage în tot timpul colindării…

*

Îmblătorii cu steaua sunt, de regulă, trei; se vede că de aceea, ca să represinte pre cei trei magi de la naşterea lui Hristos; din această cauză, ei şi poartă numele de „Trei crai”…

Tot într-acest timp îmblă şi Irozii. Ei sunt o dezvoltare dramatică a celor „Trei crai”. Sunt mai rari, fiindcă se cere şi ceva artă, şi spese mai mari”[32].

*

La ucraineni, abia în „ajunul Bobotezei, flăcăii umblă, cântând, pe la case, cu Malanca. Atunci, adică, unul se îmbracă, luând chipul unei babe, altul al unui moşneag şi altul al unui Jidov.

Slavii dau numele de „Malanka” lunii lui Mai, adică Primăverii, care a fost fiica pămân­tului. Ea avea 4 fraţi: Ad (Zmeul sau Răul), Iiar (adică Fru­mosul sau Gheorghe), Rai (sau Ioan) şi Mir (sau Dimitrie).

Pământul a avut un fiu, numit Luna, şi o fiică, Primăvara sau Mai, din care nume se făcu „Malanca” sau „Malanka”, şi anume din cauza că ea era bine văzută la toată lumea pe care ea o înveselea. Această însuşire a ei nu plăcu unchiului ei, Zmeului, care căuta toate chipurile s-o capete în împărăţia lui subterană, ceea ce şi izbuteşte, deoarece fratele ei, Luna, o lasă mare. Ea, în fine, fu aflată de Soare, un fecior de împărat care o scoate şi o ia de soţie”[34].

*

În privinţa jocurilor cu măşti, nimeni, nici românii, nici ucrainenii, nu-şi poate adjudeca o întâietate, jocurile acestea descinzând din sărbătorile ritualice ale celui dintâi an nou al omenirii, care începea în luna mai, odată cu răsăritul Pleiadelor. Moştenirea este comună şi, în mod surprinzător, ceea ce au pierdut unii au păstrat ceilalţi şi invers.

*

Ritualul colindei începea, în Bucovina interbelică, odată cu căutarea gazdei, iniţierea în colindat urmând să se facă în mare secret. „În ziua de sf. Nicolae, se adună 12 feciori (băetani), între 18-24 ani, în casa părintească a unuia dintre ei sau la casa altui gospodar, ca să facă pregătiri pentru sărbătorile care vin. Se fac repetiţii de cântare, de jocuri şi de mimică.

*

Fiecare gospodar primeşte cu drag această ceată veselă şi se ţine chiar onorat pentru alegere; şi el a fost, odinioară, tânăr şi vesel şi a căutat şi el, în tinereţele sale, o gazdă. Se alege de gazdă mai ales un gospodar cu familie nu prea numeroasă, ca să nu-i cadă omului năpastă atâta lume în casă.

*

Bucuroşi că au primit consimţământul gazdei, feciorii se constituie în modul următor: pe cel mai voinic dintre ei îl aleg vătav. Acestuia îi datorează cu toţii supunere şi ascultare necondiţionată. Ca semn al puterii sale, vătavul poartă un buzdugan nestrunjit, împodobit adesea cu panglici şi zurgălăi. Acesta e băţul de colindă. În unele părţi, el este înlocuit cu un topor de lemn. Acest băţ de colindă serveşte vătavului, în unele regiuni, pentru a zgândări locul de pe lângă butucul de Crăciun (simbolizând Menhirul, „piatra căzută din cer” – n.n.) şi se spune că ar avea o putere magică. Băţul se taie, cu deosebire, dintr-o tufă de alun şi adese este împodobit cu diferite sculpturi în lemn, de obicei un cap de animal.

*

Un băetan este ales ajutor de vătav, altul ia asupra sa funcţia de casier (cămăraşul); acesta are de administrat banii adunaţi de la umblatul cu colinda. Vai de capul lui, dacă şi-ar însuşi ceva din paralele adunate. O judecată sumară, făcută la faţa locului, şi dispreţul general al colegilor săi ar fi urmarea acestei greşeli. Alt băetan are însărcinarea să ducă buhaiul, altul să tragă buhaiul. Aceştia doi sunt cu schimbul.

*

Vătavul deleagă un flăcău care să ducă traista şi să ducă merindele primite la colindat. Acesta se numeşte, în glumă, iapa. Unuia dintre flăcăi i se dă funcţia de clopotar. Acesta trage clopoţelul. Un flăcău, care e mai ghiduş, primeşte rolul caprei.

*

Dintre ceilalţi, doi poartă un pluguşor în miniatură sau un plug de gospodărie, iară cei ce mai rămân sunt înzestraţi cu bice cu cozi scurte, şi aceştia au să pocnească din bice şi să mâie boii, cari sunt, de obicei, închipuiţi, dar, câteodată, şi în carne şi oase. Uneori se poartă şi un felinar la colindă”[35].

*

Crăciunul, într-un sat bucovinean, avea o poezie duioasă, risipită între cer şi pământ. „Se întunecă, peste tot e linişte. Deodată răsună glasuri şi se aude şi clinchetul unui clopoţel. Colindătorii şi-au început colinda. De pe la ceasurile 5, după masă, feciorii îmbracă haine de sărbătoare în casa gazdei lor.

Vătavul e de nerecunoscut. Păr lung şi barbă mare de lână l-au schimbat într-un moşneag. El e numit, în unele regiuni, Moş Crăciun.

*

Capra, buhaiul şi plugul rămân la gazdă şi intră în acţiune abia în seara Anului nou; tot aşa şi bicele. Acuma se ia numai un clopoţel, care anunţă căsenilor apropierea colindătorilor.

Iapa (flăcăul care strânge darurile primite) ia o traistă mare şi nu uită să ia şi 2 ploşte pântecoase, făcute din lemn, dintre care una e pentru vin, iar alta pentru rachiu sau ţuică.

*

După ultima somare a vătavului, ca buna cuviinţă să fie păzită cu sfinţenie, acesta apucă buzduganul şi colinda începe, întâi la gazdă, căreia îi cântă sub fereastră cântece de colindă, în cor, dorindu-i toate  cele bune.

Apoi urmează, la rând, fruntaşii satului, preotul, primarul, învăţătorul… După ce s-au cântat două colinde, colindătorii sunt poftiţi în casă, şi anume în casa cea mare. Vătavul, intrând până în mijlocul odăii, întinde mâna celui mai de vază din casă, de obicei gospodarului de casă, şi se cântă colinda a treia.

*

De Crăciun, se cântă mai ales colindele „Lerum, Doamne” şi „Florile dalbe”.”[36].

* 

În ajunul Crăciunului, după un obicei ucrainean, şi la români, „pe masă se află, în seara de ajun, numai mâncări de post, căci în ajun se ajunează. Iată mâncările:

Peşte fiert sau fript în ulei de sămânţă de cânepă sau de bostan, borş de peşte, răcituri de peşte (piftie), plăcintă cu mac sau cu povidlă, 4 pâni de grâu sau de secară, grâu fiert, îndulcit cu miere, apoi nuci, mere roşii, prune sau poame uscate… Sub faţa de masă se mai pune şi fân, în amintirea ieslelor în care s-a născut pruncul Isus. Fânul acesta se dă, apoi, la vite, în dimineaţa zilei de Crăciun”[37].

*

La huţulii din judeţul Suceava, „în Ajunul Crăciunului, „nu se face nici un rău”, potrivit tradiţiei.

În Ajun se pregăteşte masa. Pe masă, se aşează un strat de otavă, în semn de belşug, după care, peste faţa de masă, se petrece o fundiţă roşie, „în cruce”. După sărbători, otava, sfinţită de preotul paroh, se dă animalelor. Apoi, se rânduiesc, după datină, cele 12 feluri de mâncare, toate de post: hribi cu usturoi, bob, sarmale, prune, orez, piroşte (colţunaşi), peşte, grâu fiert, gogoşi etc. În mijlocul mesei, se aşează o bucată de sare. Din toate cele 12 feluri de mâncare se pun porţii în farfurioare, pe geam (pe vremuri geamurile nu erau duble), în ideea ca sufletele celor duşi în lumea de apoi să se „înfrupte”.

*

După ce preotul paroh binecuvântează bucatele, toţi ai casei se aşează în jurul mesei. Vin colindătorii, pentru a ura familiei sănătate, ani mulţi şi belşug.

*

Colinda bisericească, cu tradiţionalul „Oi dai, Boje”, inundă casa de bucurie. Colindătorii, copii şi tineri, primesc mere, nuci, cârnaţi şi slănină. La colindă nu lipsesc vioara, fluierul şi toba, instrumente tradiţionale ale oamenilor din zonă”[38].

Crăciunul brezenilor şi al huţulilor şi ucrainenilor din judeţul Suceava, numit, odinioară, de ruteni şi de huţuli, „Rizdvo”, derivă, în fondul lui ritualic, din datina precreştină a ritualurilor, pe care huţulii şi ucrainii o numeau „Koliada”,  şi înseamnă o interesantă relicvă a străvechilor practici religioase hiperboreene.

*

Partea cea mai interesantă a datinilor ucrainene de Crăciun se petrece în Ajunul Crăciunului („Sviat-Vechir”), când ansablul de ritualuri şi de acte magice intime, individuale, încearcă să determine recolte mai bune şi o viaţă mai îmbelşugată în timpul anului care va urma.

Practic, datina începe printr-o invocare a străbunilor („didukh”), străbuni personificaţi de spicul de grâu sau de spicele adunate în snop, aşezate sub acoperământul mesei cu douăsprezece scaune, care simbolizează „Cina cea de taină”, pe masă punându-se mâncăruri de post, care vor fi servite într-o anumită ordine specifică, : fasole, peşte, găluşte de cartofi, sarmale („holubtsi”), colivă („dzobavka” sau „kutia”, adică grâu fiert, amestecat cu miere de albine şi cu seminţe de mac), piure de cartofi cu usturoi, compoturi, mazăre sau bob fiert („lohaza”), prune cu fasole, supă de varză cu crupe („rosivnytsia”), terci de mei şi porumb fiert („kokot”).

*

În seara de Crăciun, gospodarul aduce spice de grâu şi de orz, mănunchiuri de fân şi de alte cereale, pe care le aşează, spunând o rugăciune, pe tăblia mesei, în colţuri puând căţei de usturoi, care vor fi acoperite de gospodină cu o faţă de masă, alte mănunchiuri fiind aşezate la icoane. Sub masă se pun diverse unelte (baltagul, un fier de plug, un căpăstru, un lanţ, cu care se leagă masa etc.), iar în capul mesei, la loc de cinste, se pun o oală de lut, plină cu apă, o felie de pâine şi o lumânare aprinsă.

*

Masa de seară era ceremonială, gospodarul luând, mai întâi, o lingură de grâu fiert (numit „kutia”, de Crăciun) şi un topor, cu care ieşea afară, în curte, unde arunca grâul în aer, invitând îngheţul să mănânce grâu fiert: „Mănâncă, îngheţule, şi te satură!”.

*

Întors în casă, gospodarul arunca o a doua lingură cu grâu fiert în tavanul casei şi, în funcţie de numărul boabelor de grâu care se lipeau de tavan, ştia dacă va avea un an agrar rodnic sau nu, precum şi multă miere în stupi.

Acelaşi gospodar lua, apoi, câte o lingură din toate felurile de mâncare aflate pe masă, le amesteca cu făină, apoi le punea peste fânul din ieslea sau în troaca animalelor din gosporăria sa. Câte alte trei linguri din fiecare fel de mâncare erau puse pe o farfurie întinsă şi lăsate, afară, pentru sufletul morţilor.

*

„Pentru ajunul Crăciunului, gospodina fierbe grâu, pe care-1 îndulceşte cu zahăr sau miere, apoi găluşte cu crupe de păpuşoi, piroşte cu barabule, apoi bob, fasole, fructe uscate ca perje şi mere, apoi peşte, face plăcinte cu curechi murat, unse cu oloi. Atunci trebuie să fie pe masă nouă feluri de bucate. Aceste toate se aşează pe masa aşternută cu faţă de masă, sub care s-a pus puţin fân. Pe masă se mai aşează cinci pâini, un drob de sare mare şi puţină tămâie.

*

Seara, se aşează toţi casnicii la masă. Mai întâi, gospodarul ia, cu lingura, din grâul fiert, „kutia” şi aruncă conţinutul ei pe podelele casei. Dacă toate firele s-au lipit de podea,   atunci se zice că anul viitor va fi priincios pentru albine şi holde.

După aceasta, gospodarul gustă din grâu şi casnicii îi urmează. Apoi gustă toţi. în aceeaşi ordine, din toate bucatele pomenite.

*

După cină, fata strânge toate lingurile de pe masă, iese afară şi face zgomot cu dânsele, ascultând din care parte vor lătra câinii, crezând că din acea parte îi vor sosi peţitorii.

Seara la ajunul (sciatii vecer) Crăciunului (rizdvo), este obiceiul ca flăcăii, ba chiar epitropii bisericii, să umble prin sat cu colinda (koliada).

*

Dar flăcăii umblă şi cu capra, adică unul din ei se îmbracă ca un moşneag, iar altul îşi face un cap de fiară, şi aşa umblă pe la case, cântând cântece religioase, care au refrenul: „O, dai boje!”, („O, dă Doamne!”)…

*

A doua zi de Crăciun, se aprinde gunoiul din casă, dinaintea porţii, şi casnicii obişnuiesc să sară deasupra focului, zicând că pârlesc barba cerşitorului celui bătrân, pentru că n-o rade nicicând…

De la Crăciun, până la ziua închinării lanţului Sf. Petru (16 Ianuarie, care zi se crede a fi mijlocul iernii), nu se toarce” [39].

*

Deşi ucrainenii nu au colinde şi vifleimuri, ci doar nişte cântece bisericeşti, cântate în grupuri (vom reproduce câteva, cu portative, în capitolul dedicat repertoriilor), în satele huţule şi ucrainene din judeţul Suceava a fost adoptat, fără rezerve, obiceiul românilor şi toată lumea, începând de la copii şi terminând cu bătrânii, umblă cu colindul, în etape distincte (mai întâi, copiii şi bătrânii poznaşi, apoi tinerii, şi-abia după aceea, până târziu, în ianuarie, şi gospodarii), mulţi dintre ei, cu vocaţie de versificatori, improvizând colinde despre gospodarul de dincolo de fereastra casei, colinde care, în fond, răsună o singură dată, în anul gospodăresc, ca şi cu ocazia „pluguşorului”, gospodarul-gazdă având parte de un nou discurs şăgalnic, funcţie de întâmplările trăite peste an.

*

„Sărbătoarea care aduce atâta mângâiere poporului român de pretutindeni, Crăciunul cel vesel, se apropie, e la uşă.

Crăciun, an nou, Iordan, o, zile scumpe, suveniri din timpul tinereţii! Parcă şi acum mă văd esercitând, cu săptămâni înainte, versurile dulci, ce aveam să le cânt, împreună cu soţii mei de colindă, pe la fereştile sătenilor; parcă şi acum simţăsc bucuria nespusă cu care-mi pregăteam „steaua” cu opt ori şese cornuri, cu luminiţă de transparent pentru timpul înserării; parcă şi acum văd cum împleteam harapnicul sau lucram la „buhaiu”, ca să îmblăm cu „plugul”.

*

Îmi mai aduc aminte de „Irozi”, de „Chiraleisa”, „Honihoho”, de „iasca aprinsă” de la Iordan etc. şi astăzi, când stau să-mi dau samă despre toate aceste, îmi vine parcă să zic cu nefericitul Eminescu: „Toate cântecele pier, / Sboară paserile toate / De neagră străinătate”.

*

„S-a sculat mai an / Bădica Trăian”. Aceste şese cuvinte, pe cari fiii poporului nostru le rostesc inconştient, când îmblă cu uratul, în presara anului nou, conţin pentru noi, cei luminaţi, o lume întreagă de idei. Ele ni duc mintea cu secule îndărăpt…, ne fac să ne reamintim datinile străbunilor noştri, dintre cari „Colinda”; primită direct de la dânşii, poporul nostru a păstrat-o cu cea mai mare scumpătate, prin aproape 19 secole de chinuri şi suferinţi, cum n-a mai îndurat alt popor pe lume… „Steaua românească” să împodobească, de Crăciun, casele boierilor, preoţilor, învăţătorilor şi tuturor „luminaţilor” poporului român din Bucovina. Şi tot acei „luminători” să nu-i privească pe bieţii colindători, pe cei ce îmblă cu uratul, cu semănatul, cu Irozii, cu steaua, cu malanca etc. ca pe nişte „Baren des Barenlandes”… ci să-i privească ca pe cei mai tenace susţiitori ai „scumpelor noastre datini naţionale”, dintre care unele atestă originea noastră de la poporul domnitor al lumii… Colindatul, uratul, semănatul, Chiraleisa, Honihoho încă tot există prin satele şi oraşele Bucovinei. Trebuie însă să mărturisim sincer că „Irozii” şi „Steaua”, mai ales prin oraşe, nu le mai vedem, de vreo câţiva ani încoace, lucru ce adânc trebuie să ne mâhnească pe toţi deopotrivă şi să ne facă a căuta căi şi mijloace ca aceste două datini frumoase să reînvie iarăşi”[40].

*

Românii din întreaga Bucovină au pierdut, în ultimile decenii (deja se pierduseră şi alteraseră semnificaţiile şi în 1889), toate semnificaţiile şi practicile ritualice, colindul fiind înlocuit cu vifleimul, pe care îl cred colind, sărbătoarea în sine fiind întâmpinată şi petrecută doar din perspectivă creştină, drept cea a Naşterii Domnului.

*

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi, dintre Prut, Siret şi Suceava, Colindele s-au pierdut de mult prea multă vreme[41], ele fiind înlocuite cu Vifleimuri, deci cu cântece religioase de producţie cultă, răspândite în popor prin intermediul preoţilor şi, mai ales, prin încredinţarea lor epitropilor, sporind, astfel, mândria rurală a gospodarului, care nu se simţea cu nimic mai prejos decât epitropul şi, tocmai de aceea, a adoptat rapid întreg repertoriul de cântări bisericeşti. În toate satele româneşti din regiunea Cernăuţi şi huţule şi ruteneşti din judeţul Suceava se cântă, cu dese pierderi şi ignorări de repertoriu, dar şi cu tot atâtea reveniri, „Florile dalbe”, „O, Leru-mi şi flori de măr”, „O, Leru-mi, Doamne”, „O, Lere, Doamne!”, „O, Leru-mi şi Domn din ceriu!”, „Scalda şi întrebările”, „Vănătorii”, „Ogoirea fiului”, „Molcomirea fiului”, „Fata frumoasă”, „Prădarea raiului” (în şase variante), „Ce-i mai bun?” (în patru variante), cântecele de stea „Trei crai”, „Magii recunosc pre Hristos”, „Minunea naşterii”, „Astă seară-i seară mare”, „Sus, pe slava cerului”, „Icea, Doamne,-n ceste curţi”, „Cui sunt, Doamne, ceste case?”, „La lină fântână” (unul dintre puţinele colinduri), „Fii vesel, iubit creştine!”, „În oraşul Vifleem”, „Neamul lui Petru”, „Junelui junelaş” (alt colind cu fond de tradiţie ancestrală), „Peţitorul”, „Florile-s d’albe”, „Sus, boieri, nu mai dormiţi!”, „Sculaţi, sculaţi, boieri mari!”, „Casa bogatului”, „Fecioriţă d’ochioşiţă” (colind, în care „d’ochioşica” este bruneta şi nu Dochia), „Sub cetate” (alt colind adevărat şi profund românesc), „Colo sus, mai din sus”, „Grâul, mirul şi cu vinul”, „Vine Crăciun cel bătrân” etc.

*

Printre vifleimurile care cuprind încă şi structura tradiţională, ancestrală a colindului, întâlnim producţii de o rară frumuseţe, în care simţul creştin proaspăt şi curat (apă neîncepută) se împleteşte cu mesajul cosmic-pământesc: „Ia-n sculaţi, boieri, sculaţi, / O, leru-mi şi flori de măr, / Că vă vin colindători / Pe la miez de cântători! / Nu v-aducem nici un rău, / Ci-aducem pe Dumnezeu! / Dumnezeu îi mititel, / Mititel şi-nfăşăţel, / Faşa-i dalbă de mătasă / Să-i fie moale la oasă; / Scutecul e de fuior / Moale pentru trupuşor; / Chitiuţa-i de bumbac / Să-i fie moale la cap, / Bătută cu adamant. / Ce-i în vârvul chitiuţii? / Este-o piatră nestemată / De păleşte ţara toată, / Ţarigradul jumătate, / Rusalimu-a treia parte. / Cole-n deal, colea în / vale, / Mai din jos de ceea cale, / Este-un măr şi un păr; / Sub cel măr, sub cel păr, / Este-un pat că de brad / De nouă meşteri lucrat, / Cine doarme-n acel pat? / Domnul nostru cel de casă / Cu drăguţa jupâneasă. / Da’ voi ce le-aţi aşternut / Ca să doarmă mai plăcut? / Covor verde mohorât / Până-n pământ slobozit! / La picioare? Săbii goale! / La mijloace? Bărbănoace! / Sus, la uşă? Flori de rujă! / Jos, la prag? Flori de mac! / Dar prin casă? Iarbă-aleasă! / Pe podele? Viorele! / Pe păreţi? Stecle verzi! / Dar în tindă? Flori de mintă! / Pe afară? Flori de vară! / La portiţă? Păuniţă! / Şi mai este o fetiţă, / Nici micuţă, nici năltuţă, / Numai bună de drăguţă: / Şede-n casă şi tot coasă. / Noi de mână vom lua-o / Şi la jocuri vom juca-o, / Ea de grijă ne-a purta / Şi de drum ne-a căuta! // O-nchinăm spre sănătate, / Că-i mai bună decât toate!”[42].

*

Cele mai frumoase vifleimuri, cu vechime obştească atestată, care se cântă în satele româneşti din regiunea Cernăuţi şi în satele ucrainene din judeţul Suceava, alături de cântecele bisericeşti ale ucrainenilor, toate adresate unor gazde „boieri”, deci români sunt „Florile dalbe” (corect: „Florile d’Albei”), „Ogoirea fiului” („După dealul cela mare, / O, Leru-mi şi Domn din ceriu! / Răsărit-a sfântul soare / Toată lumea luminând / Şi mană-n ea revărsând. / Iar pe deal, într-o lărgire, / Este-o naltă mănăstire. / Da’ într’însa cine şede? / – Nouă popi şi nouă diaci / Şi pe-atâţia patriarşi, / Carii stă şi se rugă / Şi lui Dumnezeu cântă! / Dar această rugă multă / Oare cine o ascultă? / – Măicuţa lui Dumnezeu / În braţe cu fiul său! / Fiul plânge, n-are stare, / Pe braţele mamei sale, / Dar maica îl legăna / Şi din gură îi zicea: / – Taci, fiule, nu mai plânge / Că inima mi se frânge, / Taci, drăguţe, că ţi-oi da / Sânul meu, inima mea! / Dară fiul nu-nceta… / Atunci maica s-a sculat / Şi în sus l-a ridicat, / Lumii de l-a arătat / Şi aşa i-a cuvântat: / – Taci, drăguţe, nu ofta / Că mama ţie ţi-a da / Legănuţ de păltinuţ, / Lumina botezului, / Cheiţele raiului, / Scaunul judeţului / Şi-i fi Domnul cerului / Şi stăpân pământului! / Fiul de plâns a-ncetat, / Pe faţă s-a luminat, / Popii toţi i s-au-nchinat / Şi maica s-a bucurat! // O-nchinăm spre sănătate, / Că-i mai bună decât toate![43]), pecum şi „Casa bogatului (cu refrenul „Colindăm, Doame, colinda”).

*

Vifleimurile brute, necizelate şi nepoetice, care doar vehiculau idei creştine, făcute în anume mănăstiri, pentru a distruge „cântecele drăceşti” ale colindelor străvechi, înainte de a încape pe mâna compozitorilor şi poeţilor cu vocaţie, care le-au transformat în bijuteriile pe care le păstrează, astăzi, cu atâta încântare poporul, arătau cam aşa: „Trei crai de la răsărit / Cu steaua au călătorit, / Când în cale purcedea, / Ea năinte le mergea; / Când sta de se hodinea, / Steaua lor li-ngăduia; / La Rusalim, dac-au ajuns, / Steaua lor li s-a ascuns! // Deci le-au fost de întrebare / De naştere de-mpărat mare: / „Unde ştiţi c-au fost născând / Un crai mare de curând? / C-am văs’t stea la răsărit / Şi după dânsa-am venit”. // Atunci, Irod împărat / Foarte-amar s-au supărat, / Craii-n grabă i-au chemat / Şi în taină i-au rugat / Zicând: „Mergeţi d-ispitiţi, / Pre-acel cucon să-l găsiţi; / Întâmplându-l să-l aflaţi, / Mie de ştire să-mi daţi, / Să merg să mă-nchin şi eu / Ca unuia Dumnezeu!”. / Craii scârbiţi că s-au dus / Pentru stea, că s-au ascuns; / Din oraş dacă-au ieşit, / Steaua iar li s-a ivit; / Nu mergea spre apus de soare, / Ci spre amiazi avea cărare. / Şi au mers pân-au stătut, / Unde-au fost Hristos născut. / Înlăuntru c-au întrat, / În iesle că l-au aflat / Şi, căzând, i s-au închinat / Ca unui mare-mpărat. / Scumpe daruri i-au adus / Şi-năintea lui le-au pus: / Aur, smernă şi tămâe, / Precum şi la carte scrie! / Luând mare bucurie, / La Irod nu s-au-nturnat, / Ci altă cale-au apucat. // Atunci, îngerul, în vis, / Lui Iosif cu-adins i-au zis: / „Ia pruncul şi maică-sa / Şi fugi la Egipt cu ea, / Că Irod va cerca locul / Ca să vă ucidă pruncul!”. // Iosif, cum i-au poroncit, / La Egipt au şi fugit, / Iară Irod împărat / Foarte greu s-au supărat / Că de ştire nu i-au dat. / Multă oaste-au rădicat, / La Viflem o au mânat / De mulţi prunci mici au tăiat, / Câţi în faşe au aflat; / Patrusprezece mii de prunci, / De doi ani în jos mai mici! / Tot oraşul se mâhnea / Şi tot omul lăcrima, / Nici o casă nu era / Fără plâns, fără jelire, / Nici maici fără tânguire. / Rahila prunci-şi plângea / Şi mângâiu’ nu-şi afla, / Ţipete şi vaiete, / Plânsete şi bocete / Pân’ la ceri s-au rădicat! / Ceriul crunt s-au mâniat, / Rusalimul l-au dărmat, / Pre Jidovi i-au răschirat / Şi de-ocară i-au lăsat! / Numai Hristos au scăpat / De Irod, mare-mpărat, / Să ne mântuie de rău, / Slavă sus, lui Dumnezeu! / Iar pe pământ pace lină / Şi-ntre oameni voie bună! / Iar de-acum până-n vecie / Cu dar şi cu bucurie, / Pe la toţi de veselie, / Doamne sfinte, slavă ţie!”[44].

*

Dintre colindele tradiţionale, câte s-au păstrat şi cum s-au mai păstrat în Bucovina, într-o formulă oarecum autentică („ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui, şi ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[45] şi „drumul” omului), reţinem câteva, dintre cele care se cântă în mod tradiţional în satele Bucovinei: „Fata frumoasă”, cu refrenul „O, Leru-mi şi flori de măr” (Ferici, Doamne, ferici, dragă, / Că cu toţi te bagă-n samă. / Fericit de-această casă / Mult cinstită, mult aleasă, / Că are o fată mare; / Ţine casa ca o floare! / Dar pe dânsa cum o cheamă? / Cuconiţa Dochiană / Şade la gherghef şi coasă / Tot cu fire de mătasă / Năframe frăţini-său, / Brâneţe tătâni-său! / Nu ştiu, coase ori descoase, / Ştiu că lăcrimele varsă. / Lăcrimele ea vărsa / Şi din gură cuvânta: / – Spune-mi, mamă, draga mea, / Cum de bate vântul lin / Când e ceriul mai senin? / – Fata mea, nu-i vântul lin / Ce şişie din senin, / Ci sunt tineri frumuşei, / Nu mai pot scăpa de ei / Că tot vin, te cer pe tine, / Dar cer prea mult de la mine: / Îmi cer turma cea de oi / Şi ciobanii amândoi, / Cireada cu vaci, cu boi / Şi văcarii amândoi, / Herghelia cea de cai / Şi cu dânsa doi locai. // O-nchinăm spre sănătate, / Că-i mai bună decât toate![46]), „Junelui junelaş”, cu refrenul „Junelui junelaş” (D-asară s-a lăudat / Dimineaţa, mânecat, / Intră-n grajdul ferecat, / Scoate murgul de-nşeuat, / Înşeuat, bine gătat, / Şi pe murg se arunca, / Sus, în munţi, că se-nălţa, / De dă urma leului: / Găsi leul adormit / Sub un spin mândru-nflorit, / Multe legi pe leu punea, / Săgeta-l-ar ori puşca? / Murgul din greu strănuta, / Leu-n talpă se scula, / Leul din gură-i grăia: / „Nu grăbi spre moartea mea / Până mâne, duminică. / Atunci vină de mă leagă, / De mă leagă-n curea neagră / Şi mă coboară jos, la ţară, / De fă fală fetelor / În butul nevestelor!”. / Câţi pe june că-l vedeau / Toţi pe june-l fericeau: / „Ferice de maică-sa, / Că ce june şi băiat, / Că duce leul legat, / Legat şi nevătămat, / Numai cu-o curea legat!”. // Şi tu, gazdă, te veseleşte, / C-o-nchinăm cu sănătate!”), „Fecioriţă d’ochioşiţă”, care se repetă după fiecare vers (Fecioriţă d’ochioşiţă, / Dar la gazdă (numele gazdei) / Îs ochi negri, / Dimineaţa se scula / Şi cămaşa şi-o lua, / Alergând în fuga mare / Prin grădină, la fântână. / Când fu în fundul grădinii, / La poticul fântânii, / Cu trei juni ea se-ntâlni: / Unu-i lua cănuţa, / Unu-i lua cununa, / Unu-i lua inelul. / Pe cel ce-a luat cănuţa / Aşa rău mi-l blestema: / „Să se ieie cu dânsa, / Cu dânsa, cu doamna sa!”. / Pe cel ce-a luat inelul / Aşa rău mi-l blestema: / „Logodi-s-ar cu dânsa, / Cu dânsa, cu doamna sa!”. / Pe cel ce-a luat cununa / Aşa rău mi-l blestema: / „Cunune-se cu dânsa, / Cu dânsa, cu doamna sa!”. // Şi tu, gazdă (numele), te veseleşte, / C-o închinăm cu sănătate!”), „Sub cetate”, un superb colind despre ceea ce spunea Marco Bandini, cu referire la portul stărilor sociale din Moldova („Sub cetate-n cea livadă, / Joacă-un june calul bine, / Dar nu-l joacă cum se joacă, / Că-l înalţă sus, la soare, / Sus, la soare, când răsare, / Şi-l însue după lună, / După lună, când îi plină. / Bine-i junele gătat / Cu o haină de granat, / Cu trei pene-n comănac, / Tot cu aur şi argint / Şi într-un mărgăritariu… / El din gând aşa gândea / Că nime în lume să nu-l vadă, / Dar iată că, văzându-l, / O d’albă împărăteasă / Pe o d’albă fereastră, / Şi, alergând, ea spune în casă / La înălţatu-mpărat: / „O, ‘nălţate împărate, / Lucru mândru ce văzui / Sub cetate, în cea livadă, / Dintr-un d’alb de junişan!”. / Dar ‘nălţatul de împărat / Intră în grajdul ferecat, / Scoase murgul înşeuat, / De înşeuat bine gătat, / Şi pe murg se arunca / Şi la june se ducea. / „Bun joc, june bun!”. // „Mulţam ţie, împărate, / Dacă-i bun, hai să-l jucăm!”. / Da-nălţatul împărat, / El din grai aşa grăia: / „Că n-am venit să jucăm, / Ci am venit caii să-i schimbăm!”. / „Ba eu calul n-oi schimba, / Al tău cal este mai mare, / Şede bine la domn mare, / Dar al meu e calul mic, / Şede bine la voinic”. / „Haide haine să schimbăm!”. / „Ba eu haine n-oi schimba, / Că a tale-s haine mari / Şi şed bine la domni mari, / Ale mele-s haine mici / Şi şed bine la voinici”. // „Haide arme să schimbăm!”. / „Ba eu arme n-oi schimba, / Că a tale-s arme mari / Şi şed bine la domni mari, / Dar a mele-s arme mici / Şi şed bine la voinici”. // „Haide pene să schimbăm!”. / „Ba eu pene n-oi schimba, / Că a tale-s pene mari / Şi şed bine la domni mari”, // Iar tu, gazdă (numele), te veseleşte / C-o închinăm cu sănătate!”), precum şi un colind de o ritmicitate care aminteşte de descântec, „Grâul, mirul şi cu vinul”, care se referă, în fond, tot la stările sociale („Mustră-mi se mustră, / Trei domni mari se mustră, / Întâilea-i grâul, / Al doilea-i mirul / Şi al treilea-i vinul. / Iar grâul grăieşte: / „Că eu sunt mai mare, / Că pe min’ mă fac / Colaci şi prinoase / Şi prescuri frumoase!”. / Iar mirul grăieşte: / „Că eu sunt mai mare, / Că fără de mine / Nu-i botez în lume!”. / Dar vinul grăieşte: / „Că eu sunt mai mare, / Că pe min’ mă beau / Crai şi împăraţi / Şi oameni bogaţi!”. // Şi tu, gazdă, te veseleşte / C-o închinăm cu sănătate!”[47]).

*

Singurul colind solar, spus doar în „limbajul ritmicităţii”, deci în cel sacru (limba îngerilor, a luminii, „luga suryanyya”), pe care îl găsim, într-o formulă mai concisă, şi în „Iliada” lui Herodot (l-am reprodus în capitolul dedicat obiceiurilor), este „Atratrul” sau „Pluguşorul” (aratru, în latină, înseamnă ceea ce în celtă şi desigur că şi în română înseamnă plug), sau „Urătura” (autorii vechi bucovineni îl numeau „Colindul de Anul Nou”), care are o singură variantă, cea mai apropiată de textul primordial fiind cea culeasă de Vasile Alecsandri, pe care avem obligaţia de a o socoti rădăcină a Colindului Soarelui, „cel care a arat şi semănat primul”, cum scriau anticii.

*

În Bucovina, funcţie de măştile care însoţesc colindul de an nou (la Boian, Calul, în celelalte sate, Malanca şi Ursul de Paie, dar peste tot şi Buhaiul), patrimoniul Colindelor de Anul Nou[48] cuprinde degenerscenţe, precum „Cu plugul”, „Cu buhaiul”, „Cu aratul”, „Plugarii”, „Cu clopoţelul” etc., fondul mitic, de preluare a celei dintâi „glorii” a Soarelui, de a fi „cel care a arat şi semănat primul”, deşi păstrat, fiind mult prea alterat de desuet, de băşcălie, de cotidian.

*

Celelalte obiceiuri calendaristice, ca şi colindele vechi (sunt preferate, în ultimul timp, colindele-folk, atât de români, cât şi de ucraineni), s-au pierdut, odată cu totala desacralizare a satului est-european, care deja păşeşte, dezorientat, dar decis, în istoricitate („se pare că viaţa istorică a copleşit tipul preistoric, încât satul e tot mai mult asimilat oraşului sau, mai precis, modurilor de viaţă istorică”), datina şi tradiţia căpătând, deja, statutul de „faze istorice muzeale. Arhaicul preistoric este substituit, în mare parte, prin forme confecţionate în cursul istoriei”[49].

---