Răsfoind, pentru a nu ştiu a câta oară, în căutarea altor informaţii, paginile volumelor cu relatările unor „Călători străini despre Ţările Române”, am dat, din întâmplare, peste o notiţă a armeanului Martin Gruneweg, din 1582, în care acesta povestea: „am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia… Eu vreau să o numesc ca polonii, în mijlocul cărora am fost educat” (Călători, vol. I, Supliment I, Editura Academiei Române, 2011, p. 77).

 
În completare, parcă, Michael Bocignoli di Raguza, scria, în 1512, despre Ţara Românească: „Această Valahie se mărgineşte, dinspre răsărit, cu cealaltă Valahie, care e numită de unguri Moldova” (Ibidem, p. 175).

A „numi precum polonii” şi nu precum ungurii, care, ajungând la Câmpulung, apoi la Humor, văzuseră „valea largă şi luminoasă” (în limba celtă, Mulda – toponim răspândit în întreaga Europă) şi o numiseră ca atare, Mulda (ceva mai târziu, sub Bogdan I şi multă vreme după aceea, mai ales în spaţiul islamic, i s-a zis Bogdania), mi-a atras atenţia. Şi, astfel, mi-am amintit de tratatul de la Lublau, din 15 martie 1412, prin care regele Poloniei, Vladislav Jagello, şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, preconizau împărţirea nordului Moldovei între cele două regate catolice, ungurii urmând să stăpânească „Bucovina Mare”, deci regiunea dintre Carpaţi şi Siret, iar polonii, „Bucovina Mică”, adică teritoriul dintre Siret şi Nistru.

Să însemne asta că pentru partea nordică a Ţării de Sus a Moldovei exista, în tradiţia cancelariei poloneze şi, implicit, în cea cărturărească, o denumire „Bucovina” pentru o regiune şi nu doar pentru un codru?

Ca să găsesc răspunsul, mă pun iar pe răsfoit primele zece volume ale relatărilor călătorilor străini şi văd că toţi polonezii numesc regiunea nordică Bucovina, pădurea sau „codrul ei înfricoşător” fiind menţionat ca al Bucovinei.
Dacă pădurea s-ar fi numit Bucovina, călătorii poloni ar fi scris că au trecut prin „pădurea de fagi” (Bukowitz, în polonă) şi nu „prin pădurea Bucovinei”.

 

Ca argumente pentru demonstraţia finală, vă reproduc doar câteva fragmente de memorie veche a popoarelor mărturisitoare:

1). Andrei Taranowski, după 1570: „Cum am călătorit eu, din Polonia, spre Constantinopol, prin Moldova, prin aşa numita pădure a Bucovinei (Bukowitz), unde, cu 73 ani în urmă, adică în anul 1497, au fost ucişi de către moldoveni, într-o singură zi, 50.000 de poloni” (Călători…, vol. I, 1968, p. 398).

 

2). Anonim Polon, 23 septembrie 1620: „îi călăuzeau domnul Moldovei şi Bucioc, prin Bucovina (Bukowitz), spre Sniatin” (IV, p. 462).

3). Trei mărturii de Francois Paulin Dalerac, campania din 1685: „Bucovinele sunt o regiune din ţară, acoperită de păduri întinse şi tăiată de munţi înalţi, precum cei din Ardeni. Ea începe aproape de Hotin, pe Nistru, şi se întinde dincolo de Prut, până departe în Valahia, la hotarele Moldovei şi Transilvaniei, unde aceşti munţi se împart în mai multe grupuri” (Călători…, Supliment I, pp. 183, 184).
În 1686, trupele polone, cantonate la Pererita, „au rămas aici pe perioada întregii campanii şi nu s-au alăturat oştirii decât după întoarcerea ei spre Sniatin, dincoace de Bucovinele cele mari” (p. 190).
De la Roman, oastea polonă „a trecut Siretul, pentru a ridica tabăra pe celălalt mal şi pentru a intra apoi în marile Bucovine, care sunt un ţinut înspăimântător, închis între acest fluviu, munţii Transilvaniei şi Prut” (p. 201).

NOTA I: Memoriilor lui Dalerac, apărute la Paris, în 1699 şi, cu ediţie pirat, în 1700, la Amsterdam, în 1699, sub titlul „Anecdotele Poloniei sau Memoriile secrete ale doamnei lui Ioan Sobieski, al treilea cu acest nume” pot fi contestate ca informaţie, pentru că Dalerac a scris după relatările altora (foloseşte pluralul Bucovina ca şi marchizul de Bethune, ambasadorul Franţei la Curtea polonă), din invidie faţă de gloria europeană a lui Jan Sobiecki.
Dar urmează şi alte mărturii:

 

4). Francois Gaston de Bethune, ambasadorul francez care îl însoţeşte pe Sobiescki în expediţie:
S-a şi alcătuit un detaşament de trei mii de infanterişti pentru a asigura, prin două mari forturi, trecerea prin (codrul zis) Bucovina, unde armata polonă s-a aflat într-un mare pericol, anul trecut” (p. 404).
În jurnalul său, găsim formulările, „Din Bucovinele de lângă valul lui Traian / 28 iulie 1686” (p. 405),
Mâine vom fi lăsat cu totul în urmă (codrii) Bucovinei şi vom intra în câmpiile Moldovei” (p. 405).
Pererita va fi „cea de-a treia fortificaţie, pe care am pus-o în stare de apărare, după trecerea (codrului) Bucovinei” (p. 406).
Zece mii de tătari şi o mie de ieniceri turci o luaseră înaintea armatei noastre, spre a ne zădărnici trecerea prin Bucovine” (414).
Socot campania ca şi terminată, de îndată ce vom trece de (codrii) Bucovinei” (p. 415).

NOTĂ II: parantezele („codrii)”, „(codrului”) sunt inserate de istoricii care au lucrat volumul, impunând, practic, o denaturare de semnificaţie, deci de adevăr.

5). Jacob Sobieski, VII, fiul Regelui Jan Sobiecki: „În această noapte (vineri, 26 iulie 1686 – n.n.), am dormit în împrejurimile localităţii Jucica, chiar la intrarea în Bucovina” (p. 421)
Duminică, 28 iulie. Eram, acum, chiar în Bucovina, lângă întăriturile cele vechi. După prânz, regele a plecat să aleagă locul pentru întăritură şi, chiar în acea zi, a şi început să fie ridicată în Bucovina. Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina” (p. 421).

6). Philippe le Masson du Pont, francez, stabilit în Polonia, ca inginer militar în campaniile lui Sobiecki: „1673, noiembrie. Cum pădurea Bucovinei constă dintr-o serie de defileuri…” (p. 280).
1685, sfârşitul lui septembrie – 12 octombrie. Marele codru al Bucovinei… are peste 30 de leghe în lăţime şi aproape tot atâta în lungime. Începe de la munţii Carpaţi şi merge până la fluviul Nistru” (p. 287).
Valul lui Traian „străbate în întregime pădurea fioroasă a Bucovinei” (p. 293).
Străbătând Bucovina, el a poruncit să se facă poduri peste locurile mai greu de trecut” (p. 296).
Regele nu ieşise încă din Bucovina, când a şi sosit o rudă a domnului Moldovei” (p. 296).

7). Philippe Avril, în 1694: „Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste 40 de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor… am scăpat teferi din codrul Bucovinei şi am ajuns în câmpiile Moldovei” (VIII, pp. 103, 104).

 

8). Francisc Radzewski, 19 februarie 1700: „Solul, pornind din acel conac (Cernăuţi – n.n.), a străbătut cinci mile mari prin pădurea Bucovinei şi, de la Troian, drum neîngrijit, foarte greu de străbătut, tot pe dealuri şi prin păduri foarte dese, până la Târgul Siret” (VIII, p. 164).

Toate aceste citate probează că, în documentele de cancelarie poloneză dar şi în mărturiile cu caracter istoric, Bucovina însemna o regiune moldavă, acoperită în bună parte cu păduri (de fag, dar şi de stejar, molid, brad, pin, carpen, frasin etc.).
Etimologic, Bucovina (de la polonezul „bukowitz”) înseamnă „pădure de fag”, dar formulările de genul „codrul Bucovinei” probează că, printre polonezi, Bucovina însemna un toponim pentru regiunea cea mai nordică a Ţării de Sus a Moldovei.
Altminteri, am vorbi despre pleonasmul „codul de fag al Codrului de Fag”.

După cum se ştie, Moldova a fost, încă de la întemeiere, mai ales provincie vasală a Poloniei (căreia voievozii îi plăteau un tribut uriaş, adus la limite rezonabile de Bogdan II), uneori şi a Ungariei, până la vasalitatea cu turcii, din 1456.
Primii voievozi moldavi, care cunoşteau cele două toponimii de cancelarii străine (polonă şi ungară), îşi spuneau, adesea, în urice, stăpânitori ai „ţării Valahe a Moldovei”, folosind, deci, şi denumirea polonă a ţării („provincie”, numită în documentele de cancelarie poloneze şi maghiare). E drept că numele regiunilor nu erau menţionate în practica elaboratelor de cancelarie domnească, ţara fiind împărţită în ţinuturi, iar localizările făcându-se cu recurs la numele unui pârâu sau râu din apropiere („pe Horaiţ”, „pe Şumuz”, „pe Sireţel” etc.) şi a unui ţinut.
În aceste condiţii, deşi s-a tot crezut, dinspre istoricii români, că în uricul din 30 martie 1392 (cu transcripţie voit fără majuscule), al lui Roman Vodă, vasal al Poloniei, nu se vorbea despre un toponim Bucovina, ci despre „natura” unei păduri întinse, ne vedem obligaţi să renunţăm la supoziţii şi speculaţii savante, caracteristice unui popor nemărturisitor şi, deci, lipsit de memorie, recitind uricul aşa cum a fost scris, deci sub influenţa toponimiei polone:

Iar hotarul să fie… de acolo, drept la Bucovină, o movilă, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerb… până la Bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, la deal, la vale” (Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 3)

În aceste condiţii şi în baza probelor şi argumentelor, depuse în rândurile de mai sus, adevărata primă atestare documentară a Bucovinei, ca nume al unei regiuni istorice moldoveneşti, s-a făcut în data de 30 Martie 1392.
Credeţi ce vreţi, dar pe mine atât de profund m-au convins mărturiile vechi, încât intenţionez ca, pe viitor, să cinstesc Ziua Bucovinei, în fiecare am, pe 30 martie.
În fond, naşterea şi nu moartea constituie sărbătoarea a tot ceea ce este viu.

 

Ion DRĂGUŞANUL

Share This

Share This

Share this post with your friends!