Porumbescu Ciprian

*

Ciprian Porumbescu – desen de Radu Bercea

*

Viaţa lui Ciprian Porumbescu,

descrisă de Ion Grămadă

*

Casa parohială din Şipotele Sucevei, în care a văzut lumina zilei Ciprian Porumbescu, în 2/14 octombrie 1853, a fost descrisă, cu umor… ereditar, de Iraclie, tatăl: „Locuinţa mea de atunci numai aşa aş putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru pereţi de bârne necioplite şi neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu muşchi de pădure, cu un cuptor mare şi cu o fereastră în faţă, cu alta micuţă înspre ogradă; jos, fără nici o podea”.

*
„E lungă şi dureroasă povestea vieţii lui scurte şi zbuciumate…
Când Ciprian era copil mic, a văzut, odată, la o clacă de tors, pe un lăutar sătesc, ce cânta din vioară şi, toată vremea, nu-şi dezlipi ochii de la mişcările degetelor şi arcuşului bătrânului, ci-l privi necontenit cu cea mai mare uimire şi luare aminte. De acum înainte, părinţii lui nu mai avură pace, căci întruna îi necăjea să-i cumpere şi lui o vioară pentru copii, şi i-au cumpărat, iar el scârţâia toată ziua din vioară „Măi ciobane de la oi” şi alte cântece din popor; poporul i-a fost primul său maestru de muzică.

*
La vârsta de şase ani, îi dădu Carol Miculi, un renumit componist bucovinean, iar, mai pe urmă, directorul Conservatorului de la Leov, cele dintâi lecţii de muzică sistematică, pe care le-a urmat, mai târziu, şi cu alţi învăţători, între care şi Valentin, un bătrân organist din Suceava.

*
Mutându-se, mai apoi, tatăl său, parohul Iraclie, în satul Stupca, care are o colonie întreagă de lăutari ţigani, Ciprian petrecea zile întregi cu aceşti rapsozi ai cântecelor noastre, întocmai ca Liszt, şi deprindea o mulţime de arii bătrâneşti de la dânşii, iar cele mai multe de la bătrânul lăutar Ionică Dascălul.

*
În anul 1866, se stârni în ţară o foamete straşnică, de mureau oamenii cu zile, şi iată că, într-o zi, se opri la poarta preotului Iraclie o familie de lăutari ţigani, şi un bătrân îi întinse preotului o vioară veche, ruinată şi fără strune, în schimbul unei bucăţi de pâine:

*
– Părinte, din mână cinstită mi-a venit scripca asta, în mână cinstită să ajungă!
Şi bătrânul povesti jalnica şi frumoasa istorie a viorii, pe care o primise în dar, ca băiat mic, pe vremea bejeniei, de la un boier tânăr, care-şi pierduse soţia. Vioara era făcută în Cremona, pe la 1826, de Nicolaus Amati.

*

La memorabila serbare de la Putna, în anul 1871, când se desfăşura o horă uriaşă, la care cânta vestitul taraf de lăutari al lui Moş Grigore Vindireu din Suceava, Ciprian, mişcat până la lacrimi, luă vioara din mâna bătrânului lăutar şi cântă el mai departe hora, în aplauzele furtunoase ale acelei imense mulţimi de Români din toate colţurile pământului românesc. Sfârşind hora, Ciprian merse la tatăl său şi-i zise plin de entuziasm:

*
Tată!… Am cântat Daciei întregi!

 

După absolvirea liceului din Suceava, Ciprian urmă cursurile teologice în Cernăuţi, unde se dedică, cu tot dinadinsul, studiului muzicii, compunând o sumedenie de cântece, mai ales naţionale şi studenţeşti.

*
Odată, înnebunind în seminar un coleg al său, teolog şi el, Ciprian merse la uşa bolnavului şi începu să cânte o doină aşa de lină, de gândeai că auzi privighetorile, colea, în zorii de ziuă. Bolnavul ascultă, câteva minute, în tăcere, apoi strigă deodată:

*
– Cipriane!, şi, alergând la uşă, o împinse cu putere şi căzu, înduioşat, la pieptul prietenului său.

 

Peste câteva zile, se însănătoşi.
Povestesc prietenii lui că Ciprian cânta, adeseori, singur din vioară, închis în odaia lui, de răsunau vastele coridoare ale măreţei reşedinţe mitropolitane, iar de mergeau înlăuntru, îl aflau gânditor şi plângând…

*
De pe vremea aceea e şi cântecul „Tricolorului”, cu vestita strofă „Iar când, fraţilor, m-oi duce / De la voi şi-o fi să mor, / Pe mormânt, în loc de cruce, / Puneţi mândrul Tricolor!”.

*
La petrecerile şi serbările vesele şi serioase ale studenţilor de azi, se respectă, întotdeauna, cu evlavie, frumosul obicei ca să se scoale toţi în picioare, când se cântă strofa aceasta, în semn de pietate pentru marele maestru şi ca venerare pentru steagul neamului nostru.

*
Vacanţa primă, după absolvirea studiilor teologice, o petrecu Ciprian acasă, în Stupca. Tatăl său, Iraclie, trăia bine cu familia pastorului evanghelic din Ilişeşti, care avea trei fiice. Făcând Ciprian cunoştinţă cu dânsele, îi plăcu mai ales Bertha, cea mijlocie, o blondină cu ochii albaştri. Urmarea acestei cunoştinţe a fost frumoasa compoziţie „Du bist wie eine Blume”, de Heine, pe care i-o dedică Berthei.

*
La nunta părintelui Bârgăuan din Ilişeşti a fost şi Ciprian de faţă, unde se-ntâlni cu iubita lui, care-l întrebă:

*
– Domniata vei fi preot?, zise ea, uitându-se la el cu duioşie.

*
Ciprian tăcu, iar ea urmă:

*
– Să te rogi pentru mine lui Dumnezeu!…

*
Puţine cuvinte, dar pline de înţeles.
Fiindu-i starea lui de viitor preot o piedică pentru o eventuală căsătorie, el se hotărî să urmeze cursurile de filosofie şi conservatorul din Viena, căci tocmai avea să capete un stipendiu din fondul religionar, dar nenorocirea îl păştea din urmă.

*
Ciprian Porumbescu era preşedintele societăţii „Arboroasa”, al celei dintâi societăţi de studenţi români din Cernăuţi, când se serba, în întreaga Bucovină, jubileul de 100 de ani de la încorporarea ei în Austria.

*
În Iaşi, se serba, ca un fel de contra-demonstraţie, amintirea morţii lui Grigore Ghica, iar „Arboroasa” trimise o telegramă de condoleanţă primarului Iaşului pentru parastasul ce se ţinea atunci. Faptul acesta, apoi şi împrejurarea că „Arboroasa” a primit 600 coroane de la ministerul de culte din Bucureşti, pentru sporirea bibliotecii societăţii, atrase asupra lor fulgerele de răzbunare ale guvernului hiperpatriot (de fapt, ordinul de arestare fusese dat de românul Zotta, cel care se întrecuse în slugărnicie şi în 1871, la Putna – n.r.).

*
– Trădători de patrie!, acesta era epitetul cu care au fost stigmatizaţi cei din „Arboroasa”. Studenţii valahi au trădat patria! În puşcărie cu dânşii!

*
Un regiment de oaste înconjură reşedinţa mitropolitană şi seminarul teologic (în urma denunţului arhimandritului român Ghideon Constantinovici cav. de Grecul – n.r.), unde se aflau locaţiile „Arboroasei”, căci se zvonise că în pivniţele reşedinţei se află arme şi muniţie. Era mare fierbere în tot oraşul, la uşa fiecărui dormitor e postat câte un soldat cu baioneta pe puşcă. Se făcură percheziţii straşnice şi se află… nimic compromiţător.

*
Bine a zis, mai pe urmă, apărătorul studenţilor, avocatul Dr. Rott, că patrioţii au împuşcat cu tunul după vrăbii.

*
În seara zilei de 15 Noiembrie 1877, au fost închişi capii revoluţiei (!!!), seminariştii Zaharie Voronca, Constantin Morariu, Orest Popescul şi Em. Siretean, fiind duşi la închisoare, în trăsură închisă, de secretarul Straucher. Au fost băgaţi în celule separate, nişte locuinţe infecte şi pline de pestilenţă, cu hoţii şi ucigaşii, la un loc, de te înăduşeai în aerul cel greu şi nesuferit.

*
Ciprian nu era în Cernăuţi, atunci, ci petrecea acasă, în satul Stupca.

 

„Ziua arestării lui Ciprian a fost o Duminică! Dimineaţa, Ciprian era foarte vesel. Tata s-a dus la biserică. Era toamnă şi o zi foarte frumoasă. Pe la 9 şi jumătate ore, m-am aşezat la pian şi am cântat diferite bucăţi: duete pentru pian şi vioară, de (indescifrabil – n. I.G.) şi, la urmă, am încercat admirabila „Baladă” pentru vioară şi pian, compoziţia lui Ciprian, care am publicat-o eu, după moartea lui.

*
Ciprian – pianul era lângă fereastră – privea, de la fereastră, spre strada care mergea prin sat. Deodată, aud un zgomot – mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi dânduse înapoi palid ca un cadavru, îmi zice: „Vine jandarmul cu vornicul din sat – vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!”.

*
Eu încep să tremur toată şi să plâng în hohote, văzând jandarmul, cu baioneta strălucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la masă, unde lua cafeaua, şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian.

*
N-au trecut 5 minute şi iată jandarmul, zicând: „Im Namen des Gesetzes werden Sie arretiert und mussen sofort mit mir nach Czernowitz” („În numele legii, sunteţi arestat şi trebuie să veniţi, imediat, cu mine la Cernăuţi”).

*
Ciprian, palid, dară cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat; eu-l ajutam, căci îi tremurau mâinile, şi, după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam astâmpăra plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească” (Scrisoarea Marioarei Porumbescu-Raţiu, adresată părintelui C. Morariu).

 

Înainte ce porniră, puse jandarmul patroane în puşcă, zicând:
– Să nu crezi, cumva, că asta-i glumă!

*
Până la pertractarea procesului de înaltă trădare, căpătă şi el închisoare preventivă, într-o celulă separată. Trei avocaţi, Dr. Tabora, Dr. Rott şi Dr. Atlas, luară apărarea studenţilor români ca o cauză de onoare, fără să-i fi rugat cineva, atât de vădită era nevinovăţia acestor martiri.

*
În zadar încercară cei trei avocaţi şi parohul Iraclie ca să li se dea celor arestaţi altă închisoare, mai puţin barbară; în zadar puse cauţiune nobilul boier Alecu cavaler de Popovici, din Stupca, întreaga sa avere, numai să nu capete studenţii închisoare preventivă, ci să fie liberi până la dictarea verdictului judecătoresc. Presupusul că erau vinovaţi fu întărit prin pâra secretă, la curtea de apel din Leov, a unuia din prefecţii seminariali (român şi ăsta, seminarul fiind sută la sută românesc – n.r.)…

*
Tribunalul nu putu fi înduplecat şi bieţii rămaseră mai departe în grozavele celule, să respire miazmele otrăvitoare. Ca să se mai înveselească, ceru Morariu să i se permită flautul în închisoare, iar Ciprian – vioara. Celulele le erau alăturea, iar când voiau să dea semne de viaţă, Morariu scotea signale lungi din flaut şi, apoi, Ciprian îi răspundea, în chilia vecină, cu sunete tremurate de vioară.

*
În celula lui Ciprian se aflau şi doi ţărani români, criminali. Într-o zi, cântă Ciprian o doină sfâşietor de tristă. Abia începu, însă, când unul din cei doi arestaţi izbucni în bocet şi plâns amar. Ciprian îl întrebă ce este de se tânguieşte aşa de tare.

*
– Of, domnule, răspunse el, am avut o unică fiică, fată mare, pe care o iubeam ca sufletul meu. Aceasta muri, câteva zile înainte de ce am fost adus eu aici. Ea cânta doina pe care ai cântat-o şi Domniata acuma…

*
Auzind Ciprian aceasta, puse vioara iar în scrin şi căzu singur pe gânduri.
Povestind el, mai târziu, unei persoane de stare întâmplarea cu puşcăriaşul, această persoană îl întrebă ce gândea Ciprian în momentul când şi-a pus vioara înapoi în scrin. El răspunse:

*
– Îmi veni, atunci, în gând aşa: Doamne, dacă cu violina mea am muiat inima unui criminal, de isbucnise în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi dac-aş avea cu mine, soţ de celulă, măcar o oră, pe acuzatorul meu, pe procurorul (Zotta – n.r.)!

 

„Povestea cum veneau arestaţii la uşa lui şi-l ascultau cu sfinţenie, când cânta la vioară. Odată, a venit o femeie frumoasă şi tânără, care se zicea că şi-a omorât soţul, împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de lângă Boian. Femeia aceasta de o frumuseţe rară, înaltă, bine făcută, cu ochii mari ca mura, sprâncenele încadrate, guriţa ca o fragă, corpul mlădios, foarte frumoasă, venind la uşă, i-a zis:

*
– Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină, căci cânţi atât de frumos, te ascult zilnic, celula mea este lângă a Domnitale, şi pun urechea la zid, ascultându-te cum cânţi din vioară!

*
După ce i-a satisfăcut dorinţa, femeia plângea în hohote. S-au fost strâns toţi cei arestaţi, până ce profosul cu sila i-a gonit în celula lor. Ciprian deprinsese un fel de telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta, şi aşa a aflat toată biografia şi istoria vieţii ei.

*
Când a ieşit Ciprian din penitenciar, Elisaveta i-a sărutat mâinile şi i-a zis că atâta mângâiere a avut; acuma, însă, vede numai osândă şi deznădăjduire înaintea ei.

*
Eu i-am trimis o pereche de ghete şi o năframă frumoasă” (Din scrisoarea Marioarei Porumbescu-Raţiu).

 

Trei zile după arestarea lui Ciprian, merse la Cernăuţi şi tatăl său, Iraclie, împreună cu Marioara, sora lui Ciprian, ca să vorbească cu dânsul în temniţă. Numai cu mare greu le încuviinţă întâlnirea consilierul Zotta, Român şi el. Trebuiau să vorbească numai de afaceri familiare şi, între altele, îl întreabă tatăl său, înăbuşindu-şi durerea:
– Ce faci, Cipriane? Cum te afli?
– Bine, tată, răspunse el cu linişte silită. Şed în chilia mea şi cânt „Gaudeamus igitur” („Să ne bucurăm deci”)… Dar domnii ăştia mi-au dat public… un public care nu ştie nici măcar… latineşte!

*
Veni şi iarna, şi ei tot în temniţă erau, în vreme ce cercetările judecătoreşti urmau mai departe. Într-o zi, comunică consilierul Zotta că Plevna a căzut în mânile Românilor şi, atunci, între zidurile cele reci, în celulele înguste, mai licări o rază de bucurie pe feţele celor închişi.

*
– A căzut Plevna!, îşi ziceau ei şi, în ziua aceea, teminţa a văzut multă voie-bună, şi multe cântece au răsunat într-însa.

*
Chiar şi Crăciunul l-au făcut în temniţă, iar doamnele Române le-au trimis o mulţime de bunătăţi. După două luni şi jumătate de închisoare, începură pertractările la tribunal, care durară trei zile şi al căror sfârşit fu că juraţii îi achitară pe toţi cinci.

*
Venind Ciprian acasă, din închisoare, se duse, într-o seară, iarăşi la pastorul Gorgon, unde se întâlni, deocamdată, cu Bertha, care află, a doua zi, sub nucul sub care şedea ea de obicei, mai multe frunze de nuc, pe care erau scrise cu un bold următoarele cuvinte: „Du bist wie eina Blume”.

*
În Viena, unde urma cursurile şi la filosofie, şi la conservator, a dus, deşi aproape lipsit de mijloace, o viaţă veselă, adevărat studenţească. Era sufletul studenţilor din „România Jună” şi, când intra el în sala de întâlnire, era totdeauna primit cu urale:
– Trăiască Mefisto! (După o poezie a lui Ciprian, intitulată „Mefisto”).

*
Prietenii lui povestesc şi acum că nu arareori intra cu dânşii într-un birt, cu vioara subsuoară, ca să petreacă cu toţii vesel. Peste câteva minute, se şi împlea birtul de oaspeţi, care erau atraşi de vrăjita lui vioară, iar ca recompensă îi dădea birtaşul lui Ciprian şi tovarăşilor săi să bea după pofta inimii…

*
Întors de la Viena acasă, află de la o prietenă a Berhei că aceasta l-a potretat cu ac şi cu mătase pe un corn de basma, ce o purta la gât, şi aşa de bine, încât, dând şi sora ei mai mare, odată, de acest portret, cunoscu în el pe Ciprian şi zise cu alteraţiune, drept spaimă, surorii sale:
– E acesta ordinul tău?
– Da!, îi răspunse Bertha.

*
Soră-sa nu zise nici un cuvânt, o lăsă singură şi se duse de la ea. De aici a dedus o prietenă de-a Berthei, precum şi părinţii lui Ciprian, că şi sora cea mare a Berthei îl iubea.

 

„Având să plece Ciprian la Braşov, ca să ocupe postul de profesor de muzică la liceul de acolo şi cel de conducător al corului de la biserica Sfântul Nicolai din loc, era, de dimineaţă, până seara, tăcut şi, oareşicum, neliniştit. Băgarăm de seamă că tot se uită pe fereastră, parcă ar aştepta pe cineva.

*
Veni noaptea, el dormi puţin, se sculă disdedimineaţă, se spălă, se îmbrăcă şi începu a cânta la violină. Noi eram încă în pat. Deodată, auzim ieşind pe Ciprian repede pe uşă, afară; eu mă scol, mă uit pe fereastră, văd servitoarea pastorului stând deja singură în ogradă. Ciprian se întoarse iute în casă, în odaia clavirului. Îmi fulgeră ceva prin gând…

*
– Tătuţă, strigă copila (Marioara), vină în casa cea mare; ceva este cu Ciprian; a căzut pe pat şi parcă plânge amar…

*
Mă repezii, era aşa.
– Ce-i, Cipriane, ce ţi s-a întâmplat?, zisei, plecându-mă asupra lui.

 

El, bietul, plângea amar şi numai îmi arătă cu mâna o epistolă ce zăcea jos, lângă pat.

*
Străpung primele cuvinte, caut la iscălitură – numele bătrânului, iar cuprinsul: „Iubite Cipriane. Aşadar, ce am prevăzut şi de ce m-am temut e întru adevăr aşa! Însă o mare prăpastie e între noi – rămâi, deocamdată, la amanta Domnitale violină! Noi te stimăm şi te iubim; dar împreunarea Domnitale cu Bertha e, durere, neposibilă”.

*

Ion Grămadă

*

„Din viaţa lui Ciprian Porumbescu”,

Junimea literară, nr. 9-10/1908.

About admin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *